Ecranizarea unei piese „de viață lungă” cum este „Surorile Boga” echivalează cu un act de curaj. Dacă ținem seama — și nu se poate să nu ținem — că „actul” se împlinește la puțin timp după ce micul ecran a pus în fața a milioane de spectatori aceeași piesa cu tripleta de aur
Irina Petrescu,
Valeria Seciu,
Mariana Buruiană, curajul este brusc pândit de risc, iar riscul pare să fi stârnit în ființa regizorului o mare poftă de câștig. Un pariu cu sine pare să fi făcut el și aici intrăm în normal, pentru că starea de pariu este la
Iulian Mihu „naturelul” lui. Privite bine si comparate (între ele nu cu „restul lumii”), filmele lui, se vede cu ochiul liber, sunt pariuri - mai mici sau mai mari, câștigate sau pierdute, dar pariuri. Mihu face parte din familia regizorilor care trăiesc în convingerea că, în materie de cinema, totul se poate și mai ales imposibilul. De ce, atunci, nu s-ar fi putut ecraniza o piesă văzută, răsvăzută și chiar de curând revăzută în versiunea teleastă? Ce-I ține pe el în această convingere nu-i greu de ghicit, dar nici nu poate fi respins ca idee: credința că orice text, fie el literar, dramaturgic sau cinematografic, are tot atâtea posibilități de citire câți realizatori există. Mal clar, „mai la obiect”, el a pornit, cred, la ecranizarea piesei atât de prețuitului dramaturg Horia Lovinescu știind exact că ceea ce va apărea pe ecran va fi, desigur, „Surorile Boga” de Horia Lovinescu, dar văzută de Iulian Mihu. Ceea ce este exact și demonstrat până în măduva filmului.
Surorile nu seamănă nici cu montările scenice cunoscute, nici cu montarea TV, seamănă în schimb violent și orgolios cu cinematograful văzut de Iulian Mihu. Un cinematograf de atmosferă, fascinat de tipuri și tipologii, ostil tiparelor, mizând, cu ochii deschiși, pe ființa actorului, pe puterea lui de seducție; un cinematograf care tinde nărăvaș, să-și rupă frâul, să zburde în toate zonele și în toate stările chiar și — dacă nu
mai ales — în acelea care par nelalocul lor: un cinematograf subjugat de putința saltului — fără plasa — din tragic în comic, din sublim în ridicol, din durere în parodia durerii. Ceea ce se cheamă o viziune personala. Bună sau nu, dar personală. Și dacă aceasta viziune a dat
Viața nu iartă,
Felix și Otilia,
Lumina palidă a durerii — ca să închei citatul la superbia cifrei trei — apoi o fi ceva curat în Danemarca asta.
Viziunea personala asupra
Surorilor, începe chiar cu personajele, începe chiar cu cele trei surori. Cum le vede regizorul așadar și ce linii mișcă el în modelele date. Iulia („caraghioasa de Iulia”) primește, prin
Adela Mărculescu o încărcătură suplimentară și ciudată de duritate anulată de tandrețe, de bărbătoșenie anulată de feminitate, de joc „deschis” la concurență cu jocul secret sentimentelor reci la suprafață și incandescente în adâncuri. Valentina cea frumoasă romanțioasă capătă, prin persoana
Elenei Albu, sclipiciul și lipiciul unei femeiuști care este însă mai departe de frivol cam prostuță sugerată cu finețe de însăși actriță și mult mai aproape de un personaj tragic— tragicul mărunt, tragicul în notă cotidiană, tragicul „frunzei în vânt” — așa cum o și fixează ultima imagine a filmului: singură, încremenită în fața aparatului de filmat, de fapt, în fața unei lumi în care ea nu și-a făcut loc. loana cea urâțică și visătoare devine sub chipul Vioricăi Dinicu, o explozie de frumusețe și vitalitate
, o forță a naturii inconștientă de sine, un amestec de dulceață și duritate rar întâlnit galeria personajelor noastre cinematografice.
Senin și încrezător în „aliatul său actorul” dar și în flerul său regizoral, Mihu modifică și reconstruiește pas cu pas lumea lovinesciană aducând-o la sine. Pentru Radu Grecescu (în film Gorăscu) îl alege pe
Andrei Finți și iar nu se înșală. Actorul încarcă destul de palidul personaj din piesă cu o doză de fanatism, dar și de „ținută profesională”, de ticăloșie dar și de iubire, de iubire da, dar și de instinct animalic, instinctul speciilor în primejdie, trasând, cu patimă conturul unui personaj fascinant. Acestei fascinații în forță i se opune, cu perfidie, fanatismul dezarmat și dezarmant al pictorului Alec, pe care
Val Paraschiv îl simte și transmite în toată alcătuirea lui stranie de „neisprăvit” lucid, de nepăsator îndurerat de pierzător ce refuză să creadă în destinul lui de pierzător. Între ei, al treilea fanatic, „domnul student”, Mihai Mereuță (Mircea Stoian) în care regizorul investește o cantitate impresionantă de ridicol duios și abnegație gravă iar actorul, simțind sarcina ce i s-a pus pe umeri, realizează un excelent portret de caraghios romantic cu stofă de erou. Deasupra zbaterilor inconștiente, dincolo de rătăciri și căutări, regizorul așază figura lui Pavel Golea (
Traian Stănescu), însăși luciditatea, însăși linia dreaptă, fără strop de demagogie în atât de ingrată structură propusă, pentru că ce poate fi mai ingrat pentru un actor decât
să fie, nu
să joace un pozitiv fără prihană. Și, în sfârșit, cele două tunuri cu bătaie mortală,
Olga Tudorache (Catinca Gorăscu) și
Ileana Predescu (Eleonora cea nebună) două nu vreau să zic demonstrații, deși asta ar fi, demonstrațiile ce înseamnă prezența actorului, de cum poate să „crape” ecranul sub o privire de monstru sacru, privirile Olgăi Tudorache de pildă. Și, — din nou și —„bomba” pentru că Mihu nu poate, nu este el dacă nu aduce o „bombă”, balerina Adina Cezar — neprofesionistă deci — care construiește o Eufrosina Grosu de invidiat pentru orice actriță de profesie. Nedreptățesc, sigur, destule nume, destule apariții sau roluri secundare, cum ar fi cele interpretate de Mihai Berechet,
Dorin Varga, Alexandru Lungu,
Jean Lorin Florescu, Emilian Belcin,
Alexandru Racoviceanu. Încerc să mă spăl de păcat spunând că toți sunt „de acolo”, din carnea personajului încredințat. Dar: trebuie să opresc „jocul” distribuției, pentru că la orizont se profilează fantoma nedreptății. Formulată, nedreptatea ar suna astfel:
Surorile este un film de distribuție. De actori.
Surorile este un fim de distribuție, de actori, dar nu numai atât. El este, în primul rând, filmul unui regizor care dintotdeauna a ștait cu cine defilează în materie de actori, care și-a alcătuit întotdeauna distribuții impecabile, chiar dacă uneori șocante (și nu este un elogiu, este o constatare și încă una ultrabanală, întrucât regizor bun care nu știe să-și aleagă actorii nu prea cunosc), dar filmul începe de la acest adevăr banal în sus. Ceea ce contează este ceea ce a făcut regizorul cu actorii lui și mai ales, ce a făcut cu această piesă devenită film.
Surorile este cinema sau este teatru filmat? Aduce sau ba ceva nou față de viziunile anterioare. După părerea mea,
Surorile reușește (greul, greul!) să fie film și nu piesă filmată. Dintru început, Mihu a spart tiparul piesei ca să facă loc pentru tiparul filmului. Începutul este aproape idilic. Trei surori („nu-i nici o aluzie, domnișoara loana, vă asigur”), deci trei surori nu de Cehov, ci de Lovinescu, îmbrăcate așa cum se cuvine — sobru, lulia — frivol Valentina, luminos, loana — își trăiesc viața în locuința lor cu iz patriarhal, casă de oraș de provincie, fotografii de familie pe pereți, salonașul, serviciul de cafea, etc (costume și decoruri
Gabriela Ricșan), viața așa cum i s-a dat fiecăreia. Surorile râd, au probleme sentimentale, pălăvrăgesc, loana cântă „Tu care ești pierdută”, existența lor pare așezată, până la împietrire, între resemnare și speranță, dar între timp, afară, în stradă, pietrele au început să sară în aer, de atare, din strada politicul dă buzna în aceste vieți și începe să facă praf idilicul. Dansul istoriei a început și pentru ele când tocmai le lovise o stare de bine, de mică și călduță înțelegere. Acțiunile comuniștilor, relatate în piesă, prind viața, „se văd”. „Tu și care ești pierdută” dispare sub marșuri lozinci. Coloana sonora a profesorului
Dan lonescu propune auzului, cu impecabil profesionalism nu doar „zgomotele” facerii și prefacerii, dar și muzica lui Anatol Vieru care alternează, îndrăzneț, sonul preclasic cu romansul și ritmul marșurilor. Mihu nu uită nici o clipă că, împreună cu
Horia Pătrașcu a făcut un scenariu după piesa „Surorile Boga” așa încât nimic nu-I împiedică să mute replicile din loc, să adauge altele, să selecteze, să încredințeze altui personaj o replică ce sună mai bine acolo, într-un cuvânt să taie, dar să nu spânzure. Decupajul se luptă să iasă de sub tirania textului, imaginea (
Alexandru Groza) însoțește această luptă pândind tot timpul și cu succes cadrul de atmosferă cinematografică. Reacțiile actorilor sunt vânate cel mai adesea la prim plan, detaliul actoricesc sau de decor de asemenea, stările dramaturgice sunt, pe cât se poate, traduse, dar nu trădate în stări cinematografice. Dar, chiar și așa, operând, scurtând, montând altfel filmul păstrează un aer de ușoară teatralitate. Personajele chiar scăpate din chinga discursului teatral nu reușesc să scape de o anume împietrire, de o anume împiedicare în situația scenică pe care nici măcar ieșirea în exterior, în piață, în stradă, nu o poate împiedica să înflorească. Finalmente,
Surorile, filmul, dă Cezarului ce-i al cezarului și piesei ce i se cuvine.
Dincolo de tot și de toate lulian Mihu a câștigat pariul cu sine. El a făcut, într-adevar, din piesa „Surorile Boga” filmul
Surorile semnat destul de vizibil — chiar dacă și cu firească plecăciune în fața autorului ei — Iulian Mihu.