Interpreţi şi roluri
Desigur că un actor bun este ca şi frumosul la Keats, «o bucurie continuă». Dar chiar şi un actor bun are momentele lui privilegiate care nu ţin, neapărat, de scenele de maximă tensiune ale rolului, ci mai degrabă de o fibră secretă a personalităţii lor, ale cărei resorturi sunt declanşate într-un spaţiu care nici nu mai are foarte mult de-a face cu ecranul. Asta se întâmplă rar, dar, atunci când se întâmplă, vorba unui mare scriitor, «nu mai este nimic de facut», în sensul că ai devenit prizonierul acelei voinţe. Cred, în această ordine — şi numai în aceasta — că momentele privilegiate ale unui actor ca
Adrian Pintea sunt acelea în care actorul îşi ascultă partenerii. De atâtea ori, vai, tăcerea de lângă cineva dă mai multă bătaie de cap într-un film, decât, să zicem, «marea scenă a nebuniei» dintr-o piesă clasică. Adrian Pintea, aşa cum l-am cunoscut în
Falansterul, în
lancu Jianu, primeşte cuvintele, gândurile (nu replica) celui din preajmă acordându-i fie acestuia, fie sie însuşi, privilegiul ori şansa ascultării. Există, în romanticele (cum au fost numite) personaje de până acum, o concentrare, până la atingere cu durerea, a primirii şi respingerii gândului altuia, semn indubitabil al conştiinţei preţului — al binelui, dar şi al răului — pe care îl poartă cu sine omul. Când îşi ascultă egalii, chipul tânărului actor este «lucrat» de sentimentul complicităţii spirituale cu cei deopotrivă cu el, de bucuria unei solidarităţi posibile. Când tace, în faţa adversarului, acesta din urmă pare a fi trecut prin furcile caudine ale unei judecăţi neiertătoare, trist-dispreţuitoare: în această privinţă, chiar prins, chiar trădat, lancu Jianu, deşi vulnerabil, rămâne neatins prin forţa pe care i-o dă convingerea termenului scurt, în ordinea isioriei scurt, al adversarului. Pentru a «juca» astfel de stări nu este de-ajuns să te naşti actor; doar o sensibilitate trecută de timpuriu, prin marea lecţie a «cărţii cărţilor», acolo unde se spune «există un timp pentru a iubi şi există un timp pentru a urâ», poate dicta ochilor acea privire care mângâie capătul, nevăzut de alţii, al lucrurilor.
