Meda-lii sau partea câștigătoare a unui film - cronică de film

     Deși jumătate din titlu trimite la numele personajului principal, Meda, filmul este povestea unei comunități, un sat izolat, plasat între un element natural, pădurea, ce asigură locuitorilor sursa de subzistență, și unul funcționăresc, artificial, birocratic. După moartea soției, tăietorul de lemne, Doru, încearcă să o păstreze în îngrijire pe Meda, adolescenta luată în asistență maternală în urmă cu opt ani. Întocmirea unui nou dosar către Protecția copilului, nevoia de bani, traiul de zi cu zi, îl prind pe tutorele semioficial într-un lanț al compromisurilor integrate în tabloul neregulilor comunitare. Plasarea comunității între cele două elemente stabilește matca de semnificații a filmului: săracul supraviețuiește prin spolierea naturii, iar birocratul prin reglementarea și îndosarierea vieții contribuabilului.                                                                                                   Între cele două extreme, natura și enclavele autorităților, filmul lui Emanuel Pȃrvu stabilește câteva spații de trecere: zona comunitară, incintele gospodăriilor țărănești, școala, interiorul casei lui Doru. Se stabilește astfel nu doar topografia unui loc izolat, ci și mecanismele puterii, ale corupției, ale banilor, ale nepăsării. În această lume, rolul celor două personaje, Doru și Meda, este să unifice aceste zone, să facă accesibile spațiile ascunse, nișele, să le introducă organic în narațiune (de exemplu școala și firul narativ secundar cu dascălul idealizat ce strunește clasele simultane). Pe de altă parte, Doru și Meda sunt personajele cu un relief accentuat incluse în galeria sătenilor dependenți de mărunțișul obținut din cota de lemn tăiat sau din vânzarea preferențială a vitelor, înveninați de probleme familiale și funciare, amețiți de alcool și de reacțiile autorităților. Pornind de la relația particulară dintre un tată temporar, fără acte, și o fiică înspăimântată de revenirea la orfelinat, Pârvu aduce în gravitația celor două personaje o întreagă comunitate dezvăluită din frânturi de acțiuni, de reacții eliptice, de interacțiuni paralele. Relația din gros-plan Doru-Meda este doar sâmburele dens narativ al unei lumi cețoase, difuze în care locuitorii participă la mici înțelegeri, trăiesc într-un pact al infracțiunii cu autoritatea, acceptă tertipurile jocurilor financiare ale oficialilor, trăiesc din braconajul mărunt sau major. Începutul și sfârșitul filmului sunt poziționate simetric: micul vânat prins de Doru pentru asigurarea hranei devine ursul-trofeu, vânat de un demnitar și hăituit de același Doru. Între cele două acte de braconaj cu semnificații contrare se întinde viața de câteva zile a unei comunități unde copilul este victima bătută, educată superficial sau expediată la orfelinat, iar adultul, abrutizat de băutură, de sărăcie, de jocurile, interesele și indiferența oficialilor, intră în cursa pentru supraviețuire prin orice mijloace.                                  Principala calitate a filmului este lipsită de ostentație, procesele nu au nimic demonstrativ, totul decurge firesc din dinamica dramaturgică care opune potentatul local șerbului contemporan. Densitatea mărită a miezului narativ, adică a relației dintre Doru și Meda, nu atenuează dramele colaterale, dar importantă  este modalitatea lor de prezentare ca evenimente de fundal, ușor fade-uite și strecurate, aparent accidental, în lumea celor doi. Tot ce ține de comunitate se petrece într-un exterior egal, fără evidențierea unor accente compoziționale sau cromatice. Adevărata dramă se petrece în interior, în casa construită prin contraste de lumini și umbre, fundamentată pe elemente simbolice (soba, masa, icoana). În interior perspectiva este inversată, personajele stau în primplanul unei desfășurări de transparențe și de opacități, de clarobscururi care contrabalansează luminozitatea difuză a exterioarelor. După vânătoarea impozitelor din Moromeții și fuga spre pustietatea protectoare din Vânătoarea de vulpi, în 2017, Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor impune un țăran cu ascendenți consacrați, trăitor într-un sat sărăcit, sălbăticit, birocratizat. Unica formă de iubire, cea dintre un părinte cu acte în neregulă și o fiică din evidența unui orfelinat, se pierde printre dramele comunitare ale subzistenței. Complexitatea neforțată a acestei lumi, modul de a relaționa personajele și evenimentele ei, forma de estompare a dramei principale în replicile ei colaterale, cred că au fost principalele argumente al premiului de regie, primit la Sarajevo. Tot la același festival, Șerban Pavlu (Doru) a fost desemnat cel mai bun  actor. Pavlu dezvoltă, pe linia unei intensități emoționale extreme, un personaj care înglobează iubirea încrâncenată a tatălui, durerea soțului supraviețuitor, orbecăiala țăranului datornic și disperarea contribuabilului insolvabil.