Alina Şerban, regina singuratică a knockouturilor

     Cu ocazia acordării Ordinului Meritul Cultural în rang de Cavaler actriței și regizoarei rome Alina Șerban din partea președintelui Klaus Iohannis, AaRC republică interviu luat cineastei de către criticul de film Marilena Ilieșiu în 2020 pentru revista Film, nr. 3/2020.

   Are o forță care inundă scena, ecranul, dar ar fi prea simplu să o legați de spațiile profesionale și de o tehnică actoricească elaborată. Lucrează micronic nuanțele faciale, are agilitatea unui dansator în locuri incomode și siguranța unui  descendent împovărat de dramele înaintașilor. Nu-i legați performanțele de abilitățile ei profesionale, de capacitatea de a aduce sub ochii noștri dramele Pamelei sau ale lui Ali, ci de acel dar de a pătrunde în miezul existenței noastre de consumatori de povești. Priviți, citiți, meditați!

     Te-am prins între filmări, reprezentaţii teatrale, festivaluri. Te-ai întors de la Berlin cu un bagaj în plus. Despre ce e vorba?
     Despre premiul pentru interpretare feminină, rol principal, din Gipsy Queen. Cea mai bună actriță din Germania! Din păcate, filmul nu este foarte cunoscut, pentru că a avut premiera acum, în timpul pandemiei, și, sincer, în timp ce ei anunțau, eu nu mă așteptam, filmam cu telefonul ce ziceau ei în germană despre Gipsy Queen. Chiar voiam să-l rog pe regizor, pe Hüseyin, să mă ajute, să îmi traducă și mie, să ştiu ce au spus despre film. Şi anunțul m-a prins cu telefonul în mână, filmând. Când am auzit: „Alina Șerban”, am aruncat telefonul, desigur, și m-am gândit: „O, vai, Doamne! Acum trebuie să spun ceva”.

     Şi ce ai spus?
     Am avut un speech, un discurs care s-a concentrat pe faptul că atât eu, cât și filmul ăsta, Gipsy Queen, încercăm să aducem aminte despre solidaritate, despre oameni care au mai puțin ca noi, despre oameni care încearcă să nu renunțe. Și, conectat cu acest context în care ne aflăm, despre faptul că încercarea să ne întoarcem la normal e una umană, numai că normalul pe care îl aveam înainte nu e normal. Faptul că există atâtea discrepanțe între noi, ca oameni, faptul că pandemia asta i-a lăsat, pe cei vulnerabili, și mai vulnerabili s-a văzut, și despre asta a fost discursul meu, despre viața asta plină de inegalități, dar care rămâne un cadou.

     Crezi asta, că viața e un cadou?
     Da, da. Cred că este un cadou foarte mare, care trebuie respectat și pe care încerc să îl primesc și eu cu recunoștință în fiecare zi.

     Tocmai în contextul ăsta, pentru că știu că ai avut și o reprezentație, un show pe tema devenirii tale, poţi să ne rezumi experienţele tale de viață?
     Da. „Declar pe proprie răspundere” are mai multe versiuni, cea mai nouă se numește „Cel mai bun copil din lume”.

     Tu erai?
     Nu, era promisiunea mea că voi deveni așa pentru mama mea. Eu, considerând-o cea mai bună din lume, încercam eu să devin cel mai bun copil. În câteva cuvinte, experiențele mele implică lucruri pe care pe care nu mi le-aş dori să le trăiască mulți oameni, mai ales cei tineri. Să fii evacuat, să-ți pierzi casa la opt ani.

     Şi tatăl, nu?
     Da, dar mult mai târziu cronologic. Să îți petreci adolescenţa fără să ai, ca ceilalți adolescenți, ceea ce îți dorești, să îți dorești fie și lucruri banale, cum ar fi o pereche de blugi... Pierderea părinţilor, ca să zic aşa: faptul că taică-miu a murit când aveam în jur de 18 ani, despărțirea de mama mea pentru șase ani, cât timp a fost închisă, au marcat o perioadă foarte vulnerabilă pentru mine, între 15 și 21 de ani.

     Ai rămas singură?
     Da. Am fost instituționalizată. Experiențele mele de bază au fost niște experiențe foarte mature, traumatizante, dar, în acelaşi timp, am avut și experiențe pe care toată lumea şi le-ar dori şi par imposibile. Faptul că am studiat la New York, că am trăit apoi în Londra și am studiat la Royal Academy, unde, spre uimirea mea, în prima zi de școală am văzut că pe scaune, în aula facultății, sunt scrise numele altor oameni care au studiat la Royal Academy. Anthony Hopkins, Alan Rickman... Nu-mi venea să cred că aceeași fată din cartierul Tei, care a trecut prin atâtea experiențe, era la Royal Academy. Apoi, faptul că aceeași piesă, pe care eu am scris-o și am jucat-o aici și în alte țări, am jucat-o la Harvard.

     E vorba de „Declarație...”?
     Da, de „Declarație pe proprie răspundere”. Jucând piesa asta la Harvard, spunând chiar monologul imposibilității mele de atunci de urma o facultate și jucând acest monolog acolo, mi s-a părut că era ca o încununare a destinului meu. Apoi, experiența de la Cannes, cu Singură la nunta mea, faptul că am avut posibilitatea să încep și să duc aventura asta numită Gipsy Queen, să devin Ali, ca mai apoi să am experiența de a deveni regizor, să pot eu să concep primul meu proiect de film. Toate astea sunt o paletă foarte contrastantă, dar toate fac parte din mine. Mi se par „normale”. De toate sunt recunoscătoare, și de cele foarte bune, și de cele mai puțin bune, pentru că toate m-au format.

     Ai ajuns la cuvântul-cheie. Ce te-a motivat în această formare? Cum ai gestionat forța asta formativă?
     Nu știu dacă pot să dau un răspuns pentru ceva ce nu a fost neapărat calculat. Cred că a fost mecanismul meu de supraviețuire, să nu iau realitatea care mă înconjura ca o sentință. Adică, mi-am dat seama tot timpul că existam peste sărăcia care mă înconjura, peste rasism...

     Era discriminare în mediile prin care ai trecut? 
     Da, a fost tot timpul și încă este. Mă înconjoară și, din păcate, de multe ori mă obosește. Dar asta nu înseamnă că nu învăț să exist pe lângă ea. Cred că asta a fost: faptul că nu iau realitatea care mă înconjoară ca normalitate și îmi dau seama că există tot timpul și o altfel de realitate, pe care eu încerc să o creez, neașteptând neapărat ca fericirea sau ca visele să-mi fie împlinite de altcineva. Îmi dau seama că asta stă în puterea mea și la finele zilei încep să spun: „Eu am încercat să obţin asta”. Nu am reușit? Asta e, măcar am încercat. Ceea ce ține de mine încerc să fac, iar restul lucrurilor, care nu stau în controlul meu, încerc să le las să existe, nu neapărat să le accept.

     Am observat, de la banda desenată „Acasă”, până spectacolul de la Londra, că ai obsesia unui „acasă”. Unde este acasă? Ce a însemnat acasă pentru tine?
     Cred că toată lumea se raportează la un „acasă”. Termenul de „acasă” înseamnă ceva pentru fiecare și se poate schimba în ani. Așa că teme ca acasă sau relația dintre mamă și fiică sunt lucruri care au avut un puternic impact asupra mea. Acasă, pentru mine, a avut diferite valențe, pentru că am știut ce înseamnă să-ți pierzi casa, am trăit in condiții mai puțin favorabile, având mai puțin decât alții, am locuit în afara României și am încercat să-mi găsesc un sentiment de acasă în Londra. Din păcate, văd că în timpul pandemiei sunt mulți oameni care au rămas pe străzi. Într-un cuvânt, ceea ce vreau să spun este că ceea ce alții iau de-a gata, cum ar fi să ai o casă, să ai condiții decente de viață, sunt un lux pentru mulți dintre semenii noștri.

     Dincolo de angajare, crezi că destinul tău are ceva exemplar?
     Nu știu dacă pot să mă obiectivez în felul ăsta. Ştiu doar că experiențele pe care le-am trăit desigur că m-au construit și că îmi dau poveștile pe care le spun astăzi ca artist. Dar, vizavi de artă angajată sau cu mesaj, eu cred că nu există artă fără mesaj. Că alți artiști nu-și asumă acest mesaj e cu totul altceva. Dar eu cred că totul este politic, că toate poveștile pe care le spunem transmit ceva despre societatea în care trăim. Mulţi se sperie de ideea asta, că ești artist angajat social, că arta are un mesaj social. Mie, din contră, mi se pare că trebuie să ne asumăm că arta și noi, ca artiști, avem o responsabilitate față de ce aducem ca povești. Că poveștile astea ajung la oameni și le creează percepții. Suntem și noi, chiar dacă vrem sau nu, formatori de opinie.

     Să revenim la formarea ta: cum au gestionat școlile prin care ai trecut toată energia şi incandescența ta? Pentru că ai o ardere specială. Cum s-au descurcat cu tine?
     Cred că cel mai bine este să vorbesc despre Royal Academy, pentru că este cea mai recentă.     

     Nu. Începe cu cele românești și ajungem și la Royal Academy.
     În privința experienței românești, nu prea pot să vorbesc despre asta, pentru că eu însămi eram foarte vulnerabilă în momentele alea. În școala românească mi-a fost greu să mă regăsesc și să-mi exprim unicitatea.

     De ce? Nu aveai libertate de expresie sau nu-ți găseai culoarul?
     Nu. Pentru că în micul univers în care am aterizat și eu, nu spun că asta era toată școala, era dominant ego-ul, arătarea de sine. Or, eu nu puteam să am libertatea asta de a mă arăta, pentru că a fi rom nu era ceva plăcut, a fi sărac era o rușine. Eu eram şi instituționalizată în momentul ăla.

     Instituționalizarea a fost pe perioada liceului, a şcolii generale?
     Nu. Mai exact, ultimul an de liceu și toată facultatea. Or, mi se pare că fix în segmentul în care am aterizat eu, nici mediul nu-mi era mie favorabil, dar nici eu nu eram pregătită să-mi accept identitatea, să nu mi se pară rușinos faptul că eu nu veneam din același mediu precum colegii mei. Și a fost foarte, foarte greu pentru mine să îmi găsesc vocea, unicitatea și așa mai departe. Primul care a crezut în mine și zicea că eu trebuie să dau la Actorie a fost domnul Naum de la Teatrul Studenţesc „Podul”. Nu m-am pregătit cu el, eu nu m-am pregătit cu nimeni pentru UNATC, dar, după ce m-a văzut jucând ceva, dânsul a venit la mine la muncă și mi-a zis: „Tu trebuie neapărat să dai la Actorie!”. M-a ajutat foarte mult Mihaela Sîrbu, căreia noi îi spunem Papi. Ea a fost chiar în Comisia de admitere când eu am dat la UNATC. Nu mi-a fost profesoară de an, însă mi-a fost un mare, mare îndrumător, care a adus în școală, în timpul verii, diverși profesori din afară, care ne-au arătat diverse metode de actorie. Se crea un alt mediu, în care nu se punea preţ pe clasism, se punea preț pe curiozitate, pe un altfel de lume. Şi mi-am dat seama că există un mediu în care și eu pot să exist, în care important nu e să te arăți, ci să descoperi. O altfel de explorare! Asta m-a ghidat şi așa am ajuns la New York și la Londra. Experiența americană și cea de la Royal Academy au fost propice pentru mine ca om, m-au ajutat să mă distanțez de experiența de a fi romă aici, de complexele mele personale, dar și de grupa în care picasem eu. Era separare și față de problemele mele personale, complexele mele, dar și față de ce nu se vedea din afară, așa că a fost o schimbare bună pentru mine să fiu afară.

     Diferă metodele, înțeleg.
     Da, da. Nu numai metodele, dar și accentul cade pe altceva și pentru mine a fost propice.

     Pe autodescoperire, pe dezvăluirea unor experiențe?
     Da și nu. Focusul era și pe câtă implicare pui tu la masa asta; or, dacă era vorba de muncă și implicare, eu știam că pot să dau sută la sută. Aveam foamea descoperirii și foamea spunerii unor povești. Iar la Royal Academy, oamenii ăștia au observat că eu aduceam grupului de studenți ideea asta: „Noi trebuie să ne ridicăm la un standard. Hai, că putem să dăm mai mult!”. Pe mine nu trebuiau să mă împingă de la spate să dau mai mult. Împingeam însuși grupul și asta era un plus pe care profesorii îl recunoșteau și îl apreciau. Mie, din contră, mi se zicea: „Pierzi ocazia să greșești. Noi suntem aici să te sprijinim și nu sprijinim neapărat o performanță, ci sprijinim o experiență. Dă-ţi ocazia să o ai!”. M-au ajutat foarte mult profesorii de la Royal Academy, îmi sunt și astăzi, cumva, mentori la care mă întorc. Domnul decan are la dânsul în birou o poză cu mine dintr-un examen. Atunci când mă întorc la Royal Academy, mă ia prin toate birourile și mă prezintă noilor colegi: „Ştiţi, e Alina, care...”. Mă bucură că există aplecarea asta față de studenți, că există bucuria asta în școala unde nici nu îmi imaginam că o să intru...

     Cum ai ajuns la New York și la Londra?
     A fost, în primul rând, dorința de a încerca un alt fel de mediu, și apoi au fost diverși oameni care, efectiv, m-au ajutat să aplic. De la însăși informația: „Uite, aplică aici”, până la: „Hai să facem rost de bani. Să vedem cum facem asta posibil”. Sunt povești în sine și plecarea mea la New York, și masterul de la Royal Academy. Cred că interesul meu pentru actorie nu a plecat neapărat de la actorie, ci de la interesul meu pentru artă și autoexprimare. Aveam o iubire față de dans, mi-aș fi dorit, de fapt, să dau la coregrafie. Însă nu am putut să dau la liceul „Floria Capsali”, pentru că la 14 ani era prea târziu să te duci la liceul ăsta şi am avut prea târziu această informaţie. Știam că e o nevoie de exprimare artistică în mine, dar nu știam să pun degetul pe ea să spun: „Va fi teatru”. Plus că eu nu vin dintr-o familie care să fi avut vreo legătură cu asta, nici măcar nu m-a dus cineva la teatru, la cinema. Viața mea era mult prea închistată în nevoia de supraviețuire. Încercam să mă mențin pe linia de plutire, să merg la școală, deşi aveam foarte multe lipsuri. Așadar, să fac ce fac astăzi era total imposibil. Se spune că nu-ți alegi tu meseria, te alege ea. La mine s-a adăugat și o nebunie tinerească: nu am gândit rațional în momentul în care am ales Actorie și nu Științe politice sau Comunicare și relații publice, două facultăți la care am intrat. Nu aveam niciun părinte aproape și eram instituționalizată. Asta, pentru cineva rațional, ar fi sunat a nebunie totală: să te duci să faci artă și „foame”, când nu ai niciun fel de plasă de siguranță! Fusese improbabil să termin liceul, apoi, pentru că l-am terminat și am intrat și la alte două facultăți, în afară de UNATC, când, în sfârșit, am reușit să aleg, am ales cu sufletul, nu rațional. Mă bucur că am făcut asta. Oricât de imposibil era drumul meu, am reușit să fac câte-un pas, câte-un pas. Şi încă e imposibil, încă e foarte greu. Chiar dacă iată-mă astăzi după 11 ani de făcut asta, sunt puțini ani în spate, am doar cinci-șase ani în care n-am făcut şi un alt job. Acum, dacă mă întrebi ce o să fac la anul sau în doi ani, nu pot să-ți promit că voi face tot asta. Dorința mea e să fac asta, însă totul e atât de puțin probabil şi sustenabil, încât niciodată nu știi dacă poţi să continui. Nu am dubiu faţă de implicarea mea. Am idei şi cred că am energie să lucrez proiectele pe care le am în mine.

     Cam câte proiecte ai acum în minte?
     Dacă aș avea posibilitatea să am un producător și să-mi spună: „Da, dom’le, noi mergem împreună, îţi voi produce ideile”, sunt cel puțin patru lungmetraje care trebuie spuse. Desigur că, fiindcă am foarte multe de învățat, nu știu cum să rafinez modul în care le spun și așa mai departe, însă nu am niciun dubiu vizavi de necesitatea spunerii lor. Am băgăjelul meu de povești de care știu că trebuie spuse, însă e drum anevoios să pot să le și zic.

     Eu cred că o să le spui. Dintr-o altă perspectivă, spune-mi cum ai ajuns să joci în filmele englezești.
     The Last Enemy a fost efectiv o întâmplare fericită. Eram în primul an la UNATC; se întâmpla în 2006, chiar în primul semestru. Nici nu începusem vreo scenă de actorie. Eram încă la nivelul de joculețe și o colegă m-a văzut în bibliotecă. Eu, fiind nepopulară, nu stăteam nici la bufet, nu aveam bani să mănânc cine știe ce, eram mult prea complexată și mă vânturam şi eu, ca un șoricel, pe la bibliotecă. M-a găsit o altă colegă, și ea nepopulară, care-mi zice: „Măi, Alina, noi n-o să facem nimic”. „Da, sunt de acord.” „Hai să dăm și noi un casting. Hai să mergem și noi măcar ca figurație la Nunta mută, al lui Mălăele.” Şi eu am zis: „Da, ai dreptate. Poate măcar țărănci să jucăm și noi”. Ea zice: „Bine, hai!”. Eu: „Nu astăzi. Lasă, altădată. N-am chef. Nu vezi cum sunt îmbrăcată?”. „Nu, Alina, astăzi mergem. Nu mă interesează. Hai. Dar ai dreptate, bluza ta e foarte urâtă, ia-o pe-a mea.” Mi-a dat bluza ei şi m-a împins, efectiv m-a împins. Am ajuns la Castel, am făcut poze cu o față de mi-era lehamite. A doua zi mi se spune că am primit un rol cu text într-o altă producție, și anume BBC, The Last Enemy, și că urma să joc o afgană. Dar a fost, așa, de nicăieri, mă dusesem pentru figurație, nu am luat la Mălăele, dar am luat peste zece zile de filmare la BBC. M-am trezit că joc, că am prima mea scenă de actorie cu Anamaria Marinca. Nu prea mi-a explicat foarte mult regizorul ăla, dar ea mi-a spus ce urmează să joc și am înţeles: „Hai să-mi imaginez cum aș fi eu în situația aia”. Nici măcar neștiind cum aș face, eu neștiind să joc, să fac o scenă, și ea, după scena aia, îmi spune mie că „i-am dat foarte mult”. După aia, am aflat eu ce înseamnă: e colegial să-i oferi celuilalt energie, să-l susții. Eu nu știam, am făcut-o intuitiv. Ea-mi spunea că tocmai filmase la 4, 3, 2 şi eu ascultam foarte cuminte. Eram doar fericită că, la un an distanță după ce a murit tata, intrasem la UNATC, o facultate la care mă simțeam încă impostoare, pentru că restul colegilor erau din familii „normale”, că am primit jobul ăsta și că eram plătită să fac asta. Primisem și rulota mea, cu numele personajului pe ea. Ca să vezi cât era de amuzant, eram cu colega mea de bancă din liceu, tot Alina o chema. Parcă pe toate ne-a luat viaţa așa, pe dinainte: tata a murit, eu în sistemul de protecție, crescuse și ea în sistemul de protecție, îi murise și ei mama. Ea era deja gravidă după liceu, iar eu acuma mă duceam la colega mea de liceu, care născuse cu bani făcuţi de mine, din meseria mea pe care de-abia o începusem. Alina nu mă credea că banii ăia sunt făcuți de mine. „Măi, Ali, ce-ai făcut?”. „Păi, dacă îţi spun, eu joc într-un film.” Și era super incredibil pentru noi. Mi-am luat primul meu calculator din banii ăia.

     După asta te-ai simțit un actor?
     Nu. Nici nu mi-am dat seama. M-am simțit tot ca și cum aș fi făcut o figurație pe acolo, că nu înțelegeam eu că am avut un rol. Mulți ani după, m-am întâlnit cu Anamaria Marinca și cu Radu Muntean la un fel de workshop în Londra și ea m-a recunoscut și a spus: „Eu cu Alina am făcut un film”. Mi se părea așa, exagerat.

     Când s-a format sentimentul ăsta că aparţii cu totul acestei meserii?
     Sincer, tocmai pentru că eu tot timpul încerc să-mi fac loc și nu sunt invitată la castinguri, niciodată nu am simțit că fac parte din breaslă. Trist e că astăzi, în România, telefonul meu nu sună. Sincer. Cumva, parcă sunt văzută numai ca romă.

     Da, era și asta o întrebare. Preferi să joci femei rome?
     Normal că nu. E logic că eu aş vrea să spun tot felul de povești, care mi-ar extinde mie potențialul şi m-ar face să spun lucruri la care nici nu m-am gândit, și să îmi folosesc instrumentul artistic în mod neașteptat. Există undeva un fel de pojghiță pe ochii oamenilor din breaslă și nu mă văd și pe mine ca pe o altă fată româncă din țara asta. Poate felul în care arăt. Habar nu am. Nu știu ce nu am, dar sunt băgată într-o cutiuță mică etnică, din care nu știu de fapt cum să ies. Faptul că eu am terminat la Royal Academy și că am fost la Cannes am crezut că o să mă ajute să ies din cutiuța asta.

     Da, şi eu sper. Dar eu cred că nu-i numai o chestie etnică, ci cred că aduci rolurile la o tensiune fantastică. Poate n-au apărut rolurile astea de femei atât de speciale, puternice.
     Nu știu ce să spun. De exemplu, am avut ocazia, în afară, să joc lucrurile și mai light. Spre exemplu, în Doing Money eram o lucrătoare sexuală, dar nu aduceam cu victima veșnică. Era o seducătoare sexuală cinică, care zicea: „Cu toții avem acasă mame care plâng după noi. Ăştia sunt bărbații, asta fac, gata. Ce atâta plâns?”. Mult timp, în România, ceea ce fac eu, arta asta angajată, nu era privită ca o artă. Mi-aduc aminte că mi se zicea: „Ce, că eu joc teatru clasic. Ce faci tu nici măcar nu e teatru”. Plus că teatrul independent era văzut ca ceva rușinos. Teatrul de stat, ceea ce fac oamenii acolo, era văzut ca artă. Acum, teatrul independent e văzut ca ceva respectabil și iată că și arta angajată capătă un statut. Ştiu oameni care înainte nu erau romi și acuma sunt romi și le este confortabil să spună și-n arta lor că sunt romi. Mi se pare interesant că am dat tonul la un fel de trend, însă nu am trecut rampa încă să fiu văzută și eu ca româncă.

     Tu vrei acum să faci drumul invers.
     Nu știu dacă invers. Ideea e că, iată, am fost văzută de breaslă în Germania. Nu mi s-a întâmplat în România, dar, iată, mi s-a întâmplat în Germania, unde nici nu vorbesc limba, nici nu sunt cunoscută. Am primit cea mai înaltă distincție din partea Uniunii Actorilor. Nu pot să spun decât atâta, că nu mă îmbată asta. Știu că mă întorc la realitatea mea din țară, în care nu sunt văzută, nu sunt chemată. Pe mine ce mă întristează nu e neapărat că nu iau rolurile, că asta-i normal, dar mă doare că nici măcar nu am şansa să dau casting. Dacă asta nu mi se întâmplă, bine că am eu de spus nişte poveşti. Dacă nu sunt văzută, e trist, dar mă văd eu continuu. Trag eu de mine, mai am de spus niște povești și poate, poate voi trece rampa și aici. Ştii cum se spune: „Nu e nimeni profet în țara lui”.

     Toate rolurile tale din film, până la urmă, sunt femei mai în vârstă, rome, mame?
     Nu neapărat. Dacă te uiți la Singură la nunta mea, din contră, ea este o tânără mămică, mai mică decât mine, referindu-ne la vârstă. Cred că a fost o coincidență, îți dai seama că nu am ales eu și nici nu m-am distribuit în Gipsy Queen.

     Mama, pentru tine, a reprezentat un punct de plecare în compozițiile astea?
     Da. Aș putea să spun că, în compoziția lui Ali din Gipsy Queen, mama m-a ajutat foarte mult, dar personajul Pamelei, din Singură la nunta mea, e total diferit de mama mea, cât și de mine cumva. Mi s-a părut foarte periculos personajul Pamelei, pentru că era construit ca un fel de pânză de păianjen foarte, foarte subțire, cu multe nuanțări, însă putea să pice într-un stereotip. Mă bucur că eu și Bruno, jucat incredibil de colegul meu Tom Vermeir, le-am adus un filon uman personajelor noastre. Cred că în asta a și constat succesul filmului, tocmai pentru că el nu era veșnicul stereotip al bărbatului rău care o vrea pe ea pentru sex, iar ea îl vrea pentru bani. Nu. Amândoi își spun la un moment dat: „Eu te respect pe tine”. Mi se pare că avem nevoie să auzim asta în filme, ne lipsesc atât exemplele de femei, cât și de bărbați; ne ducem înspre povești mult mai tari, care să ne separe de uman, de autenticitate. Pamela a fost o compoziție din mai multe persoane pe care le-am văzut în viața mea.

     Foarte, foarte nuanțat personajul, și foarte fațetat.
     Asta-mi și doresc tot timpul să fac, să aduc nuanțare, pentru că de fapt asta și lipsește în roluri de femei în general, dar lipsește aproape complet în portretizarea de romi. Portretizarea romilor e unidimensională, schematică, îi încadrăm în săraci sau interlopi sau exotici. Tocmai de asta ne lipsește și solidaritatea față de romi. Noi nu avem o față umană pe care să o atașăm acestor oameni. Tocmai de asta spun că filmele au o responsabilitate media, formează opinii și opiniile alea, după aia, creează relații de putere între oameni, între copii, între percepții. Şi iată că mă uit în spate și, chiar dacă nu sunt foarte cunoscute producţiile în care sunt, mă uit la ele cu mândrie și bucurie, cu recunoștință că am avut ocazia să spun niște povești care, sper eu, o să aducă bine în lume. Mă uit cu recunoștință că eu am adus niște povești pe care eu, la rândul meu, voiam să le văd când am crescut.

     Şi care evită răspunsul standard, schematizarea. Până la urmă, bogăția filmului e în nuanțările astea ale relației, în slalomul printre stări, printre sărăcie și așa-zisa bogăție. Cum ai lucrat efectiv la rolul ăsta, Pamela?
     Mi-a plăcut foarte mult că ea începe ca un antierou, că avem tendința să o „judecăm” la început și apoi, continuând povestea cu ea, începi să empatizezi cu ea şi să te doară pentru ea. Pentru mine asta a contat – să îi dau calități și defecte deopotrivă, cum ai spus și tu, să fie nuanțată. Or, reușind să facem asta, știam că oamenii vor putea să vadă universalitatea în ea. Pamela nu e doar romă, se întâmplă să fie romă. Pamela poate să fie una dintre atâtea fete din lumea asta, care sunt copii cu copii, care încă se descoperă pe ele ca femei, ca personalități și așa mai departe. Femei care au propriile lor năzuințe, pe lângă faptul că sunt mame, care se definesc în relația cu bărbații de lângă ele și înţeleg cum pot să nu fie doar un invitat în relația aia. Cred că m-a ajutat faptul că scenariul era scris astfel încât să-mi dea toate pârghiile astea; apoi, eu am avut foarte mare grijă, acolo unde scriitura se ducea într-un mod stereotip și exotic, să nu o las acolo. M-am bucurat mult că, în toate proiectele despre romi în care am fost, mi-am adus aportul creativ la scenariu și regie. Tocmai pentru că mi-am dat seama că am o responsabilitate. Pentru regizori acesta era doar un alt proiect. Dar eu știam că am o responsabilitate faţă de mine, față de comunitatea romă.

     Echipa filmului se documentase în România?
     Da. Și aveau tot timpul intenții bune, însă consider că, atunci când faci un proiect despre o comunitate din care nu aparții, e crucial să ai alături pe cineva din comunitate cu putere creativă egală cu tine, care să îţi spună când derapezi.

     Ai avut un cuvânt de spus și în Scris/Nescris?
     Da. La început, când am primit scenariul, am spus: „Eu nu voi fi în acest scenariu dacă nu schimbaţi asta, asta, asta”.

     În ce sens ai schimbat?
     În primul rând, mă interesa să fie cât mai mult uman și să nu fie ca un reportaj-clișeu. Ştiu că am ținut foarte mult ca relația dintre socru și ginere să nu fie foarte violentă, pentru că voiam să nu fie ca la știri. Am ținut foarte mult să îl prezentăm pe Pardică uman, nu ca pe un „răufăcător”, să ducem asta iar în violență. Asta a contat foarte mult pentru mine. De fapt, în proiectele în care sunt invitată ca neromă nu îmi aduc aportul foarte mult, îl las pe regizor să mă conducă și așa mai departe. Dar, atunci când sunt invitată pentru un personaj rom, nu accept să nu am o putere creativă, să nu am ceva de spus.

     A fost cazul și la Gipsy Queen?
     Da.

     În ce sens? Care a fost aportul tău?
     Păi, toate lucrurile care țineau de arta romă, de descrierea locului. Plus că Hüseyin mi-a oferit ocazia să scriu anumite scene, să traduc, să adaptez textul la ce vreau eu să spun. Efectiv, să trag de poveste și într-o altă parte, în care simțeam eu că trebuie să se ducă. Am avut putere de decizie în scenariu și asta a contat enorm pentru mine, pentru că altfel nu aș fi putut să duc sută la sută povestea în spate și să zic: „Eu o votez”. Așa s-a întâmplat și cu Pamela și așa s-a întâmplat și cu Scris/Nescris. Tocmai pentru că știu că avem o responsabilitate, iar eu cu bună știință nu vreau să întăresc să aduc iar aceleași stereotipuri, să creez ceva care dăunează. O pot face, dar, dacă o fac, nu e cu bună știință.

     Cum ai ajuns în distribuția Gipsy Queen?
     Într-un mod foarte neromantic. Îmi făcusem un profil gratuit – poate îmi permiteam unul plătit, dar am crezut că oricum nu o să am șanse să primesc eu roluri, așa că l-am făcut gratuit, un profil de Casting Call Pro în UK, unde am pus o poză, am scris c-am terminat Royal Academy, am menţionat faptul că sunt romă și că „I beat all the others in my life!”. Am primit un mesaj de la Hüseyin cu subiectul Gipsy Queen, titlu care mi s-a părut prost. Am crezut că o să vrea să fac ceva exotic, deja mă pregăteam să spun nu. Mesajul era: „Sunt Hüseyin..., am scris un lungmetraj despre o mamă singură, romă, emigrată în Germania, care își găsește alinarea în box”.

     Ştiai să boxezi?
     Nu.

     Nu știai nici germană, nici să boxezi.
     Da. Nici una, nici alta. Deși părea foarte departe de mine, am simțit că e pentru mine. Nu știu cum să explic, am știut că asta e şansa mea, că e scris pentru mine, că e pentru mine. După aia au urmat foarte, foarte multe castinguri pentru rol.

     Ai dat probe, deși te contactase regizorul?
     Am dat probe și pentru Pamela, desigur. Pentru toate am dat probe, dar pentru Gipsy Queen parcă am dat cele mai multe, pentru că trebuia să poți să duci în germană un rol de genul ăsta, să pară că tu deja stăteai de vreo cinci-șase ani acolo, să poți să joci credibil mama aia și așa mai departe. Poţi, oare, să duci fizic, să te transformi fizic într-o pugilistă? Pentru că ei vedeau și alte actrițe rome nemțoaice, care puteau să joace cu ușurință în germană, dar nu puteau să se transforme în pugiliste, și vedeau luptătoare adevărate rome, gen MMA, dar care nu puteau să joace mama. I se zicea lui Hüseyin că va fi imposibil să găsească o persoană potrivită, să încerce și altceva, dar nu romă. Hüseyin a spus: „Nu, eu voi găsi o romă care să facă asta”. Datorită încăpățânării lui, iată că, cumva, a fost scris în stele să spunem noi împreună povestea asta. Filmul îi e dedicat mamei lui, el fiind kurd de origine turcă, crescut în Germania. Mama i-a crescut pe el și pe surorile lui cu foarte multe greutăți. Eu, la rândul meu, desigur că eram inspirată de dedicarea mamei mele de a mă creşte şi de a fi o luptătoare. Însă ce atârna deasupra capetelor noastre era faptul dacă noi vom reuși să ducem scena de box pe care Hüseyin şi-o dorea, anume să ducem la capăt cea mai lungă scenă de box filmată vreodată fără cut într-un film. Mulți oameni cu experiență, cum ar fi cascadori, îmi spuneau că mai bine nu semnez, că e mult prea periculos pentru mine să fiu în scena asta. Plus că nici companiile de asigurări nu erau de acord. Era din ce în ce mai greu și părea că lumea încerca să mă convingă să nu iau rolul. Era foarte complicat. După ce m-am chinuit atât de mult să-l iau, lumea îmi spunea că poate nu e cea mai bună idee pentru viața mea, că îmi pun viața în pericol. Pentru că în ring urma să mă întâlnesc numai cu boxeri, nu cu cascadori. Oponenta mea din scena finală e o campioană, în toate scenele lupt cu campioane.

     Boxul era pe bune? Ai încasat și lovituri?
     Trebuia să încasezi. Scena fiind filmată fără cut, nu puteam să falsăm, să zic așa, să ascundem multe din lovituri. Trebuiau să se întâmple, nu aveai cum să le eviți. Or, tocmai de asta am filmat ultima scenă și cea mai grea în ultima zi, cu salvările așteptând în caz că se întâmplă ceva. În ziua aia nu am putut să mă las pradă fricii, pentru că toată lumea depindea de mine, depindea toată producția, erau 300 de figuranți acolo, toată lumea depindea de posibilitatea ca eu să duc în spate scena asta. Pentru Maria era foarte ușor, ea fiind pugilistă de talie mondială. Însă, pentru că nu a mai fost făcut vreodată, niciunul din noi nu știa dacă se poate face. Mulțumesc divinității și strămoșilor mei, cât și spiritului mamei lui Hüseyin, căreia îi dedicam efortul meu, că parcă ceva divin s-a întâmplat atunci, ceva ne împingea de la spate să putem să ducem nebunia asta.

     Cum ați realizat-o concret? Totuși, să lupți cu o pugilistă profesionistă mi se pare incredibil.
     Concret, toată experiența mea artistică m-a ajutat în momentul ăsta. Eu, având în spate regie de teatru, am spus producției că noi trebuie să ne pregătim pentru scena asta ca și cum ar fi un spectacol de teatru. Adică, trebuia să repetăm tot ce se poate: de la costum, la mişcare în spațiu, tot, tot, tot, ca și cum, în Ziua Z, când trebuia să filmăm asta, să dăm de fapt un spectacol. Pentru că noi urma să și filmăm toată bucata aia repetată. Începuserăm filmările, nu puteam opri antrenamentele de box şi au adus-o pe Maria unde eram eu, fie că filmam în Viena, Slovacia sau Hamburg. Nu aveam liber, week-end de week-end continuam pregătirea pentru ultima zi. Deși era extrem de extenuant şi erau zile în care nu mai știam cum de mai pot să mă mişc. Toată lumea îmi asculta „experiența” și le spuneam: „Vă rog, trebuie neapărat să nu ne oprim din repetiții. Nu voi avea energia și pregătirea fizică să duc asta dacă nu mă antrenez zi de zi”. Maria îmi spusese că chiar și un campion își pierde condiția fizică în trei săptămâni. Şi nu-mi permiteam să nu pot să duc aceste runde. Plus că ştiam că ceea ce urmează să fac eu e imposibil şi trebuia să-l fac posibil. Aveam mai puțin de şase luni de box, în care am învățat foarte greu să fiu lovită și să pot duce runde de box. Tocmai de asta îl întrebam pe Hüseyin ce trebuie să se întâmple narativ, ca noi două să putem concepe coregrafia. Mai venea un cascador să ne ajute să ne ușurăm unele din lucruri, să le fluidizăm. Însă noi învățaserăm coregrafia asta și învățai că acolo trebuie să te lovească, încasai, încasai. Numai că, desigur, Maria nu mă lovea la capacitatea maximă. Însă trebuia să fie un impact, pentru că altfel nu funcționa. Ştiam că este totuși foarte, foarte periculos, pentru că se adăuga viteză și ştiam că sunt momente în care nu poți să controlezi intensitatea. Maria încă mai avea meciuri, în timp ce noi ne pregăteam, şi a venit într-o zi, de la un meci foarte important din Bilbao, cu nasul spart și cu arcada spartă, nici nu-mi mai venea absolut deloc să o lovesc. „Doamne! Cum să te lovesc?”. Şi mult timp purta un fel de mască ca Hannibal Lecter, ca la hochei, ca să nu o ating, tocmai pentru că trebuia și ea să fie lovită în ultima zi de filmare. Nu mai știu dacă înainte de meciul ăsta sau după, dar știu că într-o repetiție, fără să vrea, noi făcând aceleași mișcări, ea s-a întors și-i curgea sânge din nas. Am crezut că mor acolo. Cum să provoc sângerarea cuiva? Nu mai voiam să continuu. Ea îmi spunea: „Tu îți dai seama că asta e pentru mine ceva normal şi ăsta e jobul meu”. „Da. Da. Raţional îmi dau seama, dar practic...”. Mă doare stomacul, nu pot să lovesc pe cineva cu bună știință. Şi a trebuit să trec peste pragul ăsta, normal, să devin boxerul care face asta. Erau tot felul de praguri peste care a trebuit să le trec într-un timp foarte scurt. Şi a trebuit să spun asta din capul locului, că nu am niciun fel de experiență în box, cum nu aveam experiență nici în a juca în germană.

     Practic, ai învățat replicile în germană?
     Da, absolut.

     Dar, între cele două praguri, obstacole să le spunem, ai o gamă de stări atât de nuanțate, încât văd cele două personaje, Pamela și Ali, ca pe un tot. Treci atât de firesc de la drama belgiană la cea germană.
     Interesant a fost că ele sunt două personaje total diferite și am avut imensa bucurie și greutate să le joc în același an. M-a bucurat că primul a fost Pamela și al doilea a fost Ali, pentru că am învățat ce înseamnă să duci un film în spate și să înțeleg ce responsabilitate mare ai și apoi să vină Ali, care avea și transformarea asta foarte departe de mine. Așa că a fost un antrenament foarte bun Pamela ca profesie, ca să învăț și eu ce înseamnă să duci un rol principal în spate, apoi să vină acest tur de forță, care a fost Gipsy Queen.

     Câte duble aţi filmat pentru secvența finală de box?
     Au fost duble, numai că trebuia să le facem întruna. Patru runde încă o dată, patru runde încă o dată. Cred că am tras vreo patru. Foarte multe. Și eu voiam să mai trag. Problema a fost că nu am reușit să repetăm în spațiul pe care îl știam. Ne-am trezit cu o provocare, și anume că spațiul nou nu avea aer condiționat, erau foarte multe lumini, multe suflete în sală și deja transpira tavanul. Era foarte greu deja să te miști în spațiul ăla, d-apoi să boxezi. Faptul că nu aveai aer îți îngreuna și mai tare provocarea fizică. A fost foarte, foarte greu și la un moment dat eu făcusem febră. Adică ardeam. Ardeam foarte, foarte tare, au pus gheață pe mine.

     Febră de stres sau erai răcită?
     Era foarte cald acolo. Avusesem o înțelegere cu Hüseyin, că voi face o pauză în care trebuia să-mi aduc temperatura mai jos, să pun gheață pe mine, iar între timp el să filmeze ce mai avea de filmat, ca după aia să avem timp numai pentru scena noastră. Mi-aduc aminte că deja era vreo şapte seara, eu eram de la opt dimineața pe set, mai era și schimbarea de temperatură, că acolo era foarte cald, după aceea ieșeam afară. Era decembrie, ieșeam afară cu machiajul și tot încercam să nu mi se lase energia în jos, să pompez încă energie în mine, să nu cumva să mă moleșesc după atâta efort. Tot încercam să țin, să mențin asta. Mă întorc la set, mă uit la Maria și îi spun: „Eşti pregătită?”. Vreau să spun că dubla aia a fost cea mai bună din punct de vedere box și cea mai dură. I-am dat de înțeles Mariei că poate să dea, că de data asta e OK, că putem s-o ducem. Până și oamenii din figurație nu se puteau uita. Pentru că se şi auzeau loviturile alea. Noi eram foarte mândre de ce ne-a ieșit, că în sfârșit, după atâtea luni de repetiție, ne ieșea la maximum de pregătire de box, de veridicitate. Numai că, la dubla asta, un alt departament nu a fost pe fază, m-a pierdut pe mine în ultimele secunde.

     Ca imagine?
     Da, da, da. Toată lumea era foarte tristă. Eu, în momentele alea, mă uit spre Maria și îi spun: „OK. Hai s-o mai facem încă o dată. Hai. Asta e. Poate putem s-o facem”. Însă Hüseyin, înlăcrimat, cade în genunchi și spune: „My God! Nu-mi vine să cred! Mă bucur că tu mai vrei și dai tot ce poți, însă noi nu ne mai permitem să mai continuăm”. Pentru încă cinci minute trebuia plătită toată lumea și așa mai departe. Pentru mine a fost dezamăgitor momentul ăla, că simțeam că trebuie să fie dubla cea mai bună. Cascadorul, cu foarte multă experiență în spate, de peste 25 de ani de film, care avea în spate Pianistul și multe alte proiecte mari, a venit la mine și mi-a spus: „You set up the expectation of the production”. Și iată că, în varianta filmului, Hüseyin a mers spre o variantă în care este mult mai mult despre o mamă și nu despre o pugilistă. Asta trebuia. De fapt, asta și vezi în ring, vezi mai mult o mamă care se zbate pentru copiii ei, nu neapărat o pugilistă. Mă bucur foarte mult și înțeleg acum de ce Hüseyin a vrut să fie fără cut, ca noi să stăm cu Ali și să-i simțim oboseala, să nu fie ceva de entertainment.

     Cum îți folosește experiența de actor de film în ce faci tu ca regizor? Şi cum ai ajuns la ideea că trebuie să spui poveștile tale?
     Am avut ocazia, în filmele în care joc, să particip și creativ. A fost un fel de școală pentru mine. Mai regizasem și spectacolul „Home” la Londra. Un prieten, director de imagine, a venit la mine și mi-a spus: „Ai vrea să regizezi un scurtmetraj de- al meu?”. Pe mine m-a frapat invitația. Eu am regizat și piesa aia de nevoie, nu a fost neapărat un pas pe care l-am făcut coerent, situația m-a condus acolo. O altă amică, pe care o rugasem să îmi regizeze piesa, mi-a zis: „Nu. Cred că tu ar trebui să fii și înăuntru, și în afară. Eu sunt aici să fiu un al doilea ochi, dar cred că tu trebuie să faci asta”. Mi-a luat mulţi ani, din 2013 până în 2019, ca să mă obișnuiesc cu ideea. Plus că am mai regizat încă o piesă, „Marea rușine”. În Bilet de iertare nu voiam să joc, văzusem o doamnă taximetristă romă care mi se părea potrivită pentru rolul Mariei din Bilet..., însă doamna s-a speriat cu câteva săptămâni înainte de filmări și am rămas fără actriță. Posibilitatea să iau pe cineva nerom nu era de bun augur pentru mine. Atunci, toată echipa mi-a spus: „Noi așteptam de mult să faci asta, dar vedem că tu nu te prindeai”. Am fost ultima din echipă care s-a văzut ca potențială actriță pentru rolul ăsta. După ce am făcut așa, cu un fel de juriu cu oameni în care aveam foarte mare încredere, şi ne-am uitat la multe alte posibilități de actriță, am ajuns la mine. Când a trebuit să facem proba de costume, mă interesau mai mult celelalte personaje, să le văd îmbrăcate, și apoi să îmi pun și eu, în sfârșit, costumul. S-a oprit lumea lângă mine și se uita la mine, eu nu înțelegeam ce se întâmplă, că nu mă văzusem încă. „Da, uite, măi. Lumea avea dreptate.” Eu nu am văzut asta. Nu vedeam de propria mea încăpățânare de a mă uita în alte locuri și nu la mine.

     Deveniseși personajul, înțeleg.
     Da. Iată bucuria mea de-a colabora cu celelalte departamente, care te ajută pe tine și povestea ta. E o imensă bucurie să ai alți artiști pe lângă tine, care își pun imaginația și măiestria în slujba poveștii tale. Efectiv, m-a bucurat foarte mult că   am putut să sun, eu neavând atâtea cunoștințe în România, când a venit această provocare nu mi-a venit decât să sun în UK, unde aveam multe cunoștințe de femei regizori, DoP, și să le spun: „Veniţi. Am o problemă. Am nevoie să fiţi aici”. Mă bucur foarte mult că am avut posibilitatea să-mi chem prietene din domeniu și să le spun: „Fii al doilea ochi, te rog frumos. Fii aici cu mine”. Adina Istrate, spre exemplu, a fost regizor secund și m-am bucurat foarte mult că, înainte să spună ea că ceva nu merge, eu deja dădeam din cap că nu. „Nu, nu. Mai încercăm încă o dată.” Mă bucuram că deja ne înțelegeam din priviri, când ceva nu funcționa sau când ceva funcționa. Vreau să continuu relația asta cu oamenii pe care am fost norocoasă să-i întâlnesc în proiectul Bilet de iertare.

     E deja definiția unei echipe, nu?
     Da. M-am bucurat că în jurul meu era o echipă care mă privea cu colegialitate și trata proiectul cu multă importanță. Am început prima noastră filmare mulțumind anticipat echipei, spunându-le că această poveste ține să fie spusă de multă vreme și sunt sigură că sunt multe suflete care o așteaptă.

     Era și povestea ta inclusă în asta, nu?
     Nu. Sincer, e o poveste a strămoșilor mei, care nu are legătură cu povestea mea.

     Tot ce s-a întâmplat în trecut nu se sedimentează undeva şi ne influențează și prezentul vieților noastre?
     Da, dacă e să iau povestea romilor, în general, normal că situaţia în care ne aflăm astăzi are legătură cu istoria și ei sunt la marginea societății și pentru că nu avut vreodată aceleași drepturi și șanse ca cetățenii români, ca majoritarii. Da, asta are legătură.

     Dar simți oarecum greutatea poveștii, chiar dacă are o latură istorică. Până la urmă, e și o poveste despre comunitatea ta și despre tine, nu?
     Da, așa este. Am simțit cu toții responsabilitatea poveștii și importanţa ei. Mi-am dat seama că toată lumea trebuie să livreze la maximum de cunoștințe, de intensitate, tocmai pentru că aveam o responsabilitate. Da, asta da. Însă, sincer, ca să mă pot apropia de Maria ca personaj, mi-a fost destul de greu să o înțeleg și, după aia, să-mi dau seama că ea era personaj principal. Eu mai mult mă concentram pe personajul băiatului. După aia, în montaj, am făcut-o eu pe Maria personaj principal.

     De fapt, dramatismul era acolo, în poziția mamei.
     Exact. Iată că, apropo de scris și regie, acum lucrez la un nou proiect de scurtmetraj, pe care îmi doresc foarte tare să-l văd ca lungmetraj. Oricum, Bilet de iertare a pornit de la un lungmetraj scris de mine.

     Unul dintre cele patru proiecte.
     Da. Am selectat câteva scene, însă de data asta am scris un scurtmetraj. Titlul provizoriu se numește Eu contez. Sper să se numească așa și când îl voi termina. De data asta, pentru că povestea e, de fapt, personală; în comparație cu povestea Mariei din Bilet de iertare, mi-e mult mai greu să trag sforile poveștii, pentru că mi-e foarte greu să mă obiectivez.

Tu contezi în orice mod te-ai exprima.
Mi-a spus o activistă romă la TIFF că Gipsy Queen e o metaforă pentru lupta romilor în general. E o onoare să ţi