Trahir (Radu Mihăileanu, cu Johan Leysen, Alexandru Repan, Mireille Perrier) ― coproducție/ reconstituire/ dramă psihologică a unei epoci: un film de văzut.
„George Vlaicu”, poet și gazetar, este recuperat de Securitate după 11 ani de închisoare... Cronica acestei trădări, Trahir (oare de ce s-o fi păstrat titlul franțuzesc!?) este în primul rând o performanță de cinema profesionist și sobru ― cum din păcate nu prea se vede pe ecranele noastre bântuite de veleități „totale”! Limitele acestui tip de cinema, să-i zicem „clasic”, sunt și ale filmului lui Mihăileanu ― care alunecă uneori pe „ticuri” scenaristice grandilocvent-larmoaiante: vezi „Casta diva” ca laitmotiv sonor și (lait)motivul Circului ca refren „dramatic” însă reușita lui incontestabilă este rezultatul unui decupaj foarte sever al materiei poveștii, simțul narațiunii, miza morală și, nu în ultimul rând, interpretarea. Am fi preferat, uneori, ca accentele pe care filmul le pune pe Dramă să aibă surdina aluzivului; alteori, un nu-știu-ce de film de televiziune grevează povestea ― dându-i un aer didactic... Reconstituirea primelor trei decenii de după instalarea comunismului este însă excelentă, tonurile juste și ― lucrul cel mai important ― convingătoare sub raportul legăturilor dintre personaje și al istoriei personale (cea a lui George Vlaicu/ Johan Leysen, empatetic).
Trahir este poate cea mai matură investigație cinematografică în trecutul nostru recent ― un film care, fără tapaj inutil și cu umilință aproape, destramă câteva „noduri” ale încâlcitei noastre „colaborări” (involuntare) cu Răul...
