​„Singur de cart” – cronică de film

     S-a spus despre Tudor Mărăscu că prac­tică un cinema impresionist, de stări, de at­mosferă. Punctul său forte este într-adevăr ambianța, în consonanță cu starea interioară, culoarea dramatică, nuanța subiectivă, iriza­rea. Singurătatea alergătorului pare tema dezvoltată în diverse registre: singurătatea soției de marinar, într-o destrămantă incertitudine sentimentală (Bună seara, Irina), în­singurarea adusă de victoriile a la Pirrus ale Învingătorului și acum acest chinuit de o culpa cu efect traumatizant, singuraticul de cart. Personajele traversează o criză a relații lor întrerupte brusc dintr-un motiv sau altul. Explicații complexe, uneori confuze, dar nu ele interesează regizorul, cât inextricabila țe­sătură de întâmplări ca o fatalitate ce întârzie revenirea la normal. De aici predilecția pen­tru stările difuze, ecourile vagi, momentele necristalizate dramatic ale unor relații de abia prefigurate în care determinantă e penumbra, apropierea sentimentului. Cu sensibilitate și eleganță, regizorul preferă să convertească epicul în liric descriptiv, dramaticul în ele­giac. Dar pentru aceasta îi trebuie și un con­dei scenaristic pe măsura temperamentului său poetic meditativ, un condei literar deopo­trivă receptiv la poetica stărilor, la proza de sugestie, dar și la construcția de o factură aparte — o construcție dramatică absolut ne­cesară spectacolului cinematografic. O parti­tură care să precipite starea de așteptare și amânare a substanței dramatice, să cristali­zeze relațiile, să pună accentele dramatice, acolo unde cineastul anunță, sugerează, lan­sează motive de meditație. O suită de stări subiectiv colorate, traversate de coșmaruri găsim și în filmul său anterior Învingătorul: un meci traumatizant de la care începe de­gringolada, spaima de ratare a Învingătorului, iar in acest recent Singur de cart obsesia ac­cidentului fatal provocat de un tânăr urcat la volan după o petrecere accident în care își pierd viața părinții lui. În subiectul lui Lazăr Fulga — scenariu premiat la concursul de scenarii Tudor Mărăscu a găsit, probabil, câteva repere dramatice care să-I intereseze în noua sa incursiune liric-meditativă. Co-semnatar al scenariului finit regizorul e atras de jocul de-a v-ați ascunselea al eroului care, încercând să revină la viața dinaintea în­tâmplării fatale, eșuează rând pe rând, în dra­goste, muncă, prietenie, obsedat de aceeași culpă ce-i macină existența. Încercări repetat ratate — unele, datorită întâmplării, iar altele inexperienței tânărului care obsedat de pro­pria-i dramă nu știe să acționeze în situații de impas pentru cei din jur. Femeia extraordi­nară pe care o întâlnește, o admiră, începe s-o iubească, el o pierde într-un moment în care ar fi trebuit să înțeleagă incompatibilita­tea ei cu mediul juvenil-agresiv, vulgar, chiar, în care o aduce tânărul, la cabană. Locul de muncă în care s-ar fi putut simți ca la el acasă, înconjurat de căldura celor cunoscuți, îi părăsește pripit (din cauza unei absurde ri­valități), pentru un alt colectiv care-I primește ostil; iar pe cel mai bun prieten nu-I mai poate salva, — nu din vina lui — cu toate eforturile disperate, pentru că ajunge prea târziu la locul înzăpezirii. Dar peste asemenea scene de mare acuitate dramatică filmul trece oarecum ușor (salvarea fetiței de la accident, despărțirea de mama ei), regizorul preferând momentele de ecou interior, de atmosferă și poezie. Tudor Mărăscu impune filmului con­dițiile sale: discreția, posibilitatea de a sugera atmosfera prin câteva detalii, prin elipse de acțiune.
     Întors după detenție, tânărul încearcă să reintre în normal. Dar totul în jur pare a-I face să-și retrăiască „vina”. Seara, târziu, într-un tramvai ce grăbește spre depou, niște cheflii îi întind o sticlă: băiatul se crispează, revede momentul altei nunți sfârșită cu accidentul obsesie. În uzină, pe banda rulantă, se perindă, ca într-un memento tragic, mașini, mașini uriașe ce parca-l strivesc. Silueta lui, în ușa imensă a halei pare o înfruntare a destinului și totuși o cedare, o imposibilă scăpare. Când se dispensează de dialog și aduna, iscusit, sugestii dramatice, filmul interesează, intrigă. Tot noapte, într-un parc pustiu: peste statuia din mijloc ploua trist, deprimant. Pe o banca sta zgribulit un copil. Tânărul îl acoperă cu haina: o clipa de tandrețe într-o existență pustie, traumatizată. Nu au­zim ce-i spune el, dar când fetița începe să vorbească rostește niște fraze atât de preten­țioase și nepotrivite momentului încât vraja dispare, falsul, artificialul se instalează și-i foarte greu de alungat. Tânărul o cunoaște pe mama fetiței și între doi naufragiați ai vieții pare a se întinde o punte sentimentală. Priviri ce spun mai mult decât cuvântul, gesturi reți­nute pentru a nu se trăda prea repede. Până când mărturisirile nu mai pot fi evitate. Tot ceea ce anunță sentimentul e schițat, regizo­ral și interpretativ, cu discreție, măsura, (mi­nus saloanele de cosmetică prin care tânărul, căutându-și aleasa, traversează un fel de labirint cu aburi plutitori, ca o sauna felliniană).
     Dar când explicația are, în fine, loc femeia își face confidența cu o masca (deloc simbolică) pe obrazul distins (poate din dorința de a-și atenua gravitatea mărturisirii?!) iar băiatul, cuviincios, se retrage. În lipsa unor momente mai bine construite, a unor dialoguri lucrate, regizorul încearcă să suplinească scenariul cu arta lui de a sugera, și mai puțin cu aceea de a reprezenta o scenă, de a pune în cadru o situație dramatica, un conflict. Intențiile re­gizorale nu pot transpare întotdeauna — ca, de pildă, în scena în care distinsa persoana își face o autobiografie sentimentală pe fun­dalul unui nejustificat kitsch (carpeta cu ,,Ră­pirea sabinelor”, versiune orientală), fără să știm de ce a ales tocmai acest decor in­tenție satirică? Față de cine? În asemenea momente doar inteligența creatoare, sensibi­litatea profunda a actriței Irina Petrescu poate înnobila — printr-un accent de elegant sarcasm, hohot de râs atenuând disperarea cu o notă de autoironie — o situație care ar fi putut eșua în ridicol. Din păcate, partenerul ei de film, Dragoș Pâslaru, nu are experiența unor aruncări fără plasă în el nu stăpânește sunetul de mare complexitate, arta cadențelor improvizate pe o singură tema, cum ar fi cerut rolul. Expresia sa e mo­nocord-împietrită ca în Ochi de urs, doar că acolo o mare literatura, motivând nuanțat ha­lucinațiile personajului, ne stimula fantezia pentru a proiecta asupra chipului ceva mai multe decât puteau „rosti” privirile interpretu­lui. Aici însă, obsesia (alaiul de nuntă, în ralanti, și accidentul convențional sugerat, ca și fotografia părinților cu rama îndoliată) ce re­vine hărțuindu-l, motivează doar începutul crispării. Dar personajul traversează în film și alte experiențe care ar trebui să-I marcheze, ori să aibă un ecou cât de cât pe fața lui. Ple­carea femeii din cabana zgomotoase — de fapt, renunțarea la el, nu-și găsește nici un fel de reacție în jocul interpretului. Ceea ce duce la concluzia că personajul nu e un resemnat, cât un insensibil față de pierderea șansei — desigur unica în viața lui rudimentară — a ființei de excepție așa cum o schi­țează talentul, personalitatea Irinei Petrescu. De aici și indiferența spectatorului față de un asemenea „erou tragic” cum și-I dorise regi­zorul, asemuindu-I în declarațiile sale cu pa­teticul Oedip. Dar pentru a fi tragic, ar fi tre­buit investit cu date morale și sufletești supe­rioare așa încât pierderea eroului să însemne pentru spectator ceva.
     Răsar, în schimb, din planul doi al filmului, câteva portrete mai insolite, cum e cel deja amintit în remarcabila interpretare a Irinei Petrescu, sau infirma jucată de Nineta Gusti cu inteligența și vibrație (batrâna care își ia ca pretext jocul de șah pentru a-și studia vizita­torul), ori rezoneurul simpatic creionat de Vasile Nițulescu — personaj cu ecouri din teatrul lui Sebastian: bătrânul marinar de apa dulce care n-a întâlnit niciodată „tempesta” pe mare dar o stăpânește cu demnitate pe cea de pe uscat. Câteva accente false răzbat din dialoguri, din situații forțate — chiar și în aceste portrete reușite sau în altele doar ono­rabil schițate de actori ca Dorel Vișan-nuan­țat în „bonomia” lui protector-amenințătoare. Valentin Urițescu sau Marcel Gingulescu (acesta din urmă cu o ușoară teatralitate care convine pictorului său ratat).
     O atenție deosebită a acordat regizorul co­laborării cu operatorul de imagine Valentin Ducaru — o sensibilitate care știe să se exte­riorizeze prin jocul de umbre și lumini, de cu­lori pastelate, din ce în ce mai șterse în amin­tirile personajelor. Muzica lui Dinu Petrescu și coloana sonora aparținând lui Daniel Russu capătă acea tentă de irealitate sau de real macerat de coșmaruri, necesar pentru a îm­plini sugestia. Din când în când, un sunet as­cuțit anticipează (cam prea deschis) câteva momente dramatice: prăbușirea unei scânduri de pe schelă, accidentându-I — chipurile în­tâmplător — pe pontatorul prea riguros sau detaliul cu ușa de la pod care se blochează avertizând (sonor) asupra izolării fatale pe acoperiș a marinarului.
     Un cinema al stărilor, da, frumos spus. Nu­mai că fără o partitură dramatică capabilă să consolideze fantezia regizorală, un asemenea cinema rămâne cu multe doruri neîmplinite.