„Sentimentul” Caragiale

     Nu se poate zice că literatura lui Caragiale nu s-a bucurat de atenţia cineaştilor noştri. Pe Iângă multele schiţe care au fost reunite în filmul Mof­turi 1900, trebuie să mai men­ţionăm încă unsprezece. Ba chiar douăsprezece, căci în filmul D-ale carnavalului, autorii (Gh. Naghi şi A. Mi­heles) au amestecat şi momente din Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Procedeul e admisibil, dacă e făcut cu abilitatea şi bunul gust cu care de pildă un Orson Welles a făcut asta în Falstaff.
     Mai întâi a fost Noaptea furtunoasă. La drept vorbind, ar trebui să pomenim si filmul Leiba Zibal, inspirat după Făclia de Paşti. Casa producătoare era o casă românească, «Soremafilm» 1930. Lucru rar, căci majoritatea covârşitoare din cele 84 de filme făcute până în 1948, erau produse de case străine (Transfilm, olandeză; Iris, fran­ceză., Kovacs Faludi, maghiară; Paramount, Joinville, franceză; Metro Goldwin, ameri­cană; Hunia, maghiară; Barrandov, cehoslo­vacă; OSSO, franceză).
     Aşadar, până în 1942, un singur film, vag inspirat după Caragiale (regia ing. A. Şte­fănescu); un film slab, scurt şi foarte puţin comic. Dar în 1942, vine Jean Georgescu cu Noaptea furtunoasă. Şi, cum zic francezii, «d'un coup d'essai, il fit un coup de maitre». lată interesantul istoric al acestui film.
     lon Cantacuzino, medic psihiatru şi pio­nier în critica cinematografică, fiu al marei actriţe Maria Filotti, de mult se gândise la o ecranizare după Caragiale. În 1939, într-o lungă conversaţie pe care o avusesem cu el, îmi spunea că, pentru o asemenea Iu­crare, nu poate fi alt regizor decât René Clair. Aducerea lui în România nu era de domeniul imposibilului. Cinematografia noastră naţională se cuvenea (zicea el) să-şi facă apariţia în chip strălucit şi René Clair era parcă făcut pentru a-l «trata» pe Caragiale. Clair a avut întotdeauna o mare slăbiciune pentru acel curios 1900, epocă lungă, care începe prin 1880 şi se termină în 1914; vremuri caracterizate prin viaţa uşoară şi oameni urâţi, dramă a micului burghez care vrea să pătrundă în burghezia mare. Cantacuzino se gândea la arta lui Clair de a compune un întreg balet de figuri caraghioase. De aici amorul acelui regizor pentru teatrul lui Labiche. Cantacuzino se gândea la hora de personaje caragialeşti, fraţi buni cu eroii din Un chapeau en paille d'Italie, sau Les deux timides.

     O inteligentă fidelitate
     Studioul de Stat O.N.C. ar fi putut uşor obţine fonduri pentru realizarea unui ase­menea proiect. Din nefericire, războiul în­cepe şi aducerea lui René Clair devine imposibilă. Între timp, Cantacuzino devine, în locul meu, director general al cinematografiei naţionale şi, în ciuda războiului, planul său de a ecraniza Noaptea furtu­noasă rămăsese intact. Şi iată că, într-o dimineaţă, se prezintă la el un regizor cu experientă, care avea la activul său mai multe filme făcute în Franta. Se numea Jean Georgescu şi scrisese un scenariu pentru Noaptea furtunoasă.
     Meritul celor doi autori (producătorul şi regizorul) a fost mai ales o inteligentă fide­litate faţă de Caragiale. Era greu de folosit întregul text, căci în acea piesă aproape totul este povestit oral. lar pe de altă parte, autorii nu voiau să facă «film-spectacol», cum greşit avea să se întâmple mai târziu (Sică Alexandrescu cu Scrisoarea pier­dută) Georgescu şi Cantacuzino voiau să dea un film realmente cinematografic, un film de artă care să recompună «sentimen­tul Caragiale». A fost o iniţiativă merituoasă, care avea să aibă involuntari imitatori în Laurence Olivier şi în Orson Welles cu privire la evocarea «sentimentului Shakes­peare» pe ecran. Deci, înaintea acestor doi titani, noi am pus în gura personajelor nu numai fraze luate din piesa ecranizată, ci din întreaga operă a autorului clasic tratat. În acea lungă conversaţie din 1939, îi amin­team lui Cantacuzino ideea lui Ibrăileanu, anume că literatura română, aşa de săracă în romane, are totuşi un roman-fluviu: opera lui Caragiale luată ca un tot, toţi miticii, popeştii, protopopeştii, lachii şi machii, toţi caţavencii şi ipingeştii formând o lume unitară, cam ca aceea din «Război şi pace». Fiecare nuvelă e un «moment» dintr-un roman unic şi vast (şi în fond foarte trist). Astfel ecranizarea lui Cara­giale avea să fie alegerea uneia din piese, dar amplificată cu trăsături şi cuvinte luate din întreaga operă.
     Filmul acesta a fost o lucrare serioasă, conştiincioasă — după devizul direcţiei ci­nernatografice s-au folosit 471 actori şi figuranţi; construirea decorurilor a cerut 16 000 ore de lucru; s-au executat în cursul filmării 247 fotografii de platou; s-au între­buinţat 29 402 metri de peliculă (cu 26 055 negativ sunet), adică s-a lucrat foarte spornic, cu un procent onorabil de mal puţin ca 10 la sută; şi într-un timp destul de rapid: 64 de zile (la Hollywood, unde fiecare clipă de turnare e drămuită sever, un film de categoria A reclama pe atunci cam două luni).
Conştiincios a fost filmul şi sub raportul documentării. S-au cercetat arhivele Aca­demiei, precum şi arhivele Muzeului Arma­tei. Au fost întrebaţi oameni care trăiseră epoca lui Caragiale. Mai existau asemenea supravieţuitori (40 de ani nu e un răstimp prea mare). Unul din ei era marele regizor Paul Gusti de la Naţional, care a ajutat mult, cu amintirile şi cunoştinteie sale, la compunerea filmului. lată, în această pri­vinţă un detaliu savuros. Cercetând arhi­vele, s-a constatat că ani de-a rândul se înşelaseră specialiştii de la Teatrul Naţional cu privire la uniforma «gardei civice» în care cu atâta ifos se fudulea jupân Dumi­trache. Costumul din film, care coincide cu cel real, era cu totul altul decât cel consa­crat de tradiţia Naţionalului.

     «Problema stricătorilor de limbă»
     În general, o piesă de teatru e cea mai proastă şi săracă sursă de film. În teatru, aproape totul se rezolvă prin conversaţie, ceea ce e departe de a fi cazul în viaţa reală. lar în Noaptea furtunoasă, această particularitate e deosebit de accentuată. Desigur, asta nu scade valoarea literară a pieselor lui Caragiale, mai ales că toată opera lui e bazată pe ridicolul verbal. În acest comic de vorbire e oglindită psiholo­gia acelei societăţi. Numai două mari genii, Molière şi Caragiale, au aprofundat artisticeşte problema «stricătorilor de limbă», deşi obiectul satirei lor fusese foarte dife­rit. La Caragiale, era vorba de micul bur­ghez care vrea să facă pe marele, abordând limbajul hipercult inaccesibil nivelului său. La Molière, din contra, cusurul acelor ca­raghioşi era că vorbeau nu prost, ci prea bine, mai îngrijit decât trebuie, mai distins decât bunul gust o permite. Cu toată această deosebire, la amândouă aceste genii, găsim comedie, unde tonul cade pe comicul de limbă. Stilul miticilor aparţine întregii epoci, iar frazele dintr-o piesă sau schiţă aparţin tuturor schiţelor şi «momentelor». Autorii filmului au aplicat acest adevăr. lar Geor­gescu avea să-I mai aplice odată în admi­rabila lui ecranizare Mofturi 1900. Ba chiar faptul că acţiunea, în piesă, e adeseori mai mult povestită decât întâmplată, a fost nu o piedică, ci tocmai un stimulent. Imaginile evocate de confidenţele pline de arţăg ale lui Titircă Inimă-Rea, filmul le prefăcea în imagini vizuale. O mare atenţie s-a dat evocării seratelor de la Union Suisse («Iu­nion»), combinaţie de Grinzig şi Moulin Rouge. A fost o strălucită idee a lui Jean Georgescu. lar cadrul material al aceIui local de varieteu era excelent pentru a «cadra» personajele care aveau să prepare «furtunoasa noapte». Deosebit de asta, «numerele» de dans, muzică, cuplete au fost compuse cu o grijă desăvârşită, aşa de desăvârşită încât întreaga secvenţă a fost ulterior prezentată, tale-quale, pe scena Teatrului Naţional, ca «lever de rideau».

     Furtunoasa distribuţie
     Actorii filmului au fost bine aleşi. Toate teatrele şi-au dat obolul. Naţionalul din Bucureşti l-a dat pe G. Demetru (în Chiriac) şi pe G. Ciprian (Tîrcădău, soţul Ziţei) Teatrul Muncă şi Lumină I-a dat pe Al. Giugaru (jupin Dumitrache), Teatrul Sărindar pe Rică Venturiano şi pe Ipingescu (Radu Beligan, lordănescu Bruno); Teatrul de revistă a dat-o pe Florica Demion (Ziţa), iar Teatrul de cartier pe Maria Maximilian (Veta); Teatrul Naţional l-a dat pe Miluţă Gheorghiu (în rolul faimosului dizeur D. lonescu). Cât despre «musiu Spiridon», în loc să se procedeze, ca la teatru, cu o femeie în «travesti», s-a luat un băieţas din oraş, un adolescent veritabil, un elev de 13 ani, Ştelan Baroi.
     Ţin minte că a fost o oarecare discuţie cu privire la acest Spiridon. Cercurilor gu­vernamentale din acea vreme li s-a părut că Georgescu prin personajul Spiridon, arunca oarecare săgeti socialiste împo­triva felului inuman cum se exploata mun­ca copiitor de către «jupânii» care, pe dea­supra, se mai şi lăudau cu filantropii. Georgescu, care trăise la Paris în cartie­rele muncitoreşti, era sensibil la aceste probleme.
Pe atunci, Beligan era foarte june. Şi rolul din Noaptea furtunoasă (apoi, un an mai târziu, acela din Visul unei nopţi de iarnă făcut tot de Georgescu) aveau să facă din acel tânăr primul nostru bun actor de cinema.
Filmul lui Georgescu are şi o valoare na­ţională. Căci Caragiale (ca şi Eminescu) nu-i numai un autor de literatură, ci este un episod din biografia oricărui român. Orice cititor din această ţară posedă, unde­va, în sufletul lui, un colţ de sensibilitate Caragiale, precum şi un colţ de sensibili­tate Eminescu. Doi mari regizori: Cukor (1936) şi Castellani (1957) au pictat pe ecran «sentimentul Shakespeare». Filmul lui Georgescu reuşeşte, în 1942, să re­trezească în noi ceva familiar şi preţos, starea sufletească, sentimentul Caragiale. Un sentiment peste măsură de onorabil si de grav. Sentimentul de indignare şi scârbă în faţa neseriozităţii şi superficiali­tăţii unor fantoşe care îşi dau importanţă. Această atitudine, Georgescu a evocat-o strălucit în Mofturi 1900 unde regăsim toate calităţile şi originalitatea din filmul său anterior.
Ce putem spune despre celelalte ecra­nizări Caragiale? Pe cât fuseseră ele de puţine în perioada 1898-1942, pe atât de multe aveau să fie în anii de după 1942.
Despre remarcabila operă Mofturi am vorbit deja în numărul din decembrie al revistei noastre. Cât despre celelalte, nu­mai două din ele au oarecare valoare. lată pe cele slabe: Vizita, Arendaşul, Lanţul slăbiciunilor, Două lozuri; apoi D-ale carnavalului (care conţine şi elemente din Conu Leonida); Scrisoarea pierdută simplu «film-spectacol», de Sică Alexan­drescu şi Victor Iliu. lată şi cele două lu­crări cu adevărat merituoase. Fiindcă sunt originale. Una este realizată de H. Boroş, o parodie a lui Caragiale şi se numeşte Politică cu delicatese. Este o zeflemea bufă a lumii caragialeşti. Şi cum tot aşa ceva a fost şi Tren de plăcere, desen ani­mat plin de haz (autor loana Sturdza).