Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Profetul, aurul şi ardelenii” – cronică de film


     Evoluţia, schiţată încă de la Duhul aurului, către o for­mulă de film mai deschisă unui public larg, marchează acum un punct de vârf în creaţia lui Dan Piţa. Profe­tul, aurul şi ardelenii se înscrie din primul moment al confruntării cu publicul printre producţiile autohtone cel mai frecventate şi va ocupa probabil un loc de frunte în ierarhia lor. Aceasta amplitudine a comunicării, pe care comentând Nunta de piatră o treceam la capitolul dezideratelor, abia previzibilă în filmele imediat următoare, câştigată într-un timp record, este fără îndoială una dintre cele mai spectaculoase evoluţii din cinemato­grafia noastră. Un element calitativ nou, pentru că, urmărind în trecut traiectoriile regizorilor noştri, ne obişnuisem a sem­nala un fel de debut perpetuu în noi genuri şi tematici, paşi înainte în sensul profe­sionalizarii, dar de cele mai multe ori o stare de spirit fără vârstă, acuzând imaturi­tatea statornică.
     Densitatea dobândită de cinematografia noastră în ultimii şapte ani sub raportul productivităţii (Dan Piţa, debutând în 1971, semnează în medie un film pe an) a oferit realizatorilor şansa nouă de a mărturisi prin filmele lor vârstele artistice pe care Ie parcurg, într-o progresie care, chiar fara a putea fi pusă totdeauna sub semnul împlinirilor valorice, este în sfârşit efectivă. În sfârşit, articolele din dicţionarul nostru ciematografic se prefigurează omogen, înregistrând în câteva cazuri ceva mai mult decât paşi în zig-zag sau în gol — treptat şi etape distincte ale unei deveniri. Lată, la Dan Piţa, botezul mărturiei umane filmată în direct şi al promptitudinii civice exemplare, în documentarul de debut (realizat în colaborare) Apa ca un bivol negru, iată etapa prelungită a ambiţiei stilistice absolute — rafinamentul hieratic din Nunta de piatră (La o nuntă) şi Duhul aurului (Lada), iată reîntoarcerea în real şi în prezent, reîntoarcerea mai revelatoare la mărturia civică şi etică a generatiei născute o dată cu revoluţia — în ceea ce are mai propriu Filip cel bun, iată spirala continuând, prin acea sinteză dintre acuitatea observării tipologiei sociale a epocii şi estetismul matur al întregii compoziţii, din partea a doua a filmului Tănase Scatiu.
Profetul, aurul ardelenii este gestul decis şi, aş spune, extrem, prin care regizorul îşi asumă rezolvarea unei contradicţii lăsată totuşi deschisă de întreaga sa experienţă anterioară: comunicarea limitată cu publicul. Filmul nu este însă o abdicare de la crezul estetic implicat în evoluţia descrisă mai sus, în ciuda sau poate tocmai graţie soluţiei extreme la care cineastul recurge pentru depăşirea numitei limite.
Călătoria în lumea western-ului (pentru că aceasta este Profetul... nu pur şi simplu un western) pe care ne-o propune autorul apare ca o opţiune strategică cât se poate de semnificativă în cazul unui film din zona genurilor populare. Este aproape o metaforă polemică, o demonstraţie de in­teres cultural şi critic, pe care de mult o aşteptam, în susţinerea unui tip mai pro­priu de racorduri pentru filmele noastre de gen. În această categorie pe cât de populară pe atât de dificilă, western-ul american a izbutit performanţa unică de a transforma ceea ce pe alte meridiane a rămas un peri­feric film de aventura, în filon esenţial al unei şcoli naţionale de artă, la fel cum filmul istoric britanic a depăşit condiţia pentru mulţi alţii insurmontabilă a super sau sub-producţiei în costume şi decoruri de epocă. Am crezut dintotdeauna că fil­mul nostru de gen poate realiza perfor­manţe similare, pornind de la originalita­tea incomparabilă a baladelor populare, de la sentimentul aparte al istoriei din crea­ţiile reprezentative ale artei româneşti cul­te, dar racordurile propuse de filmele noas­tre care şi-au încercat şansa în această zonă au fost aproape totdeauna de minimă rezistenţă estetică sau fundamental ero­nate, înscenând imitativ facile aventuri de capă şi spadă.
     Profetul, aurul şi ardelenii nu este el însuşi şi în toate registrele performanţa aşteptată. Ceea ce a izbutit dintru început Dan Piţa, în dificilul moment al acestei rupturi cu racordurile improprii, a fost un film realizat cu multă aplicaţie şi vădită plăcere. Cu concursul eminentului scena­rist Titus Popovici (inspirând acum încă o iniţiativă majoră a cinematografiei noastre), el a reuşit să transfere ingenios un erou de baladă naţională — din războiul de inde­pendenţă de la 1877, în altă baladă, tot atât de gravă, deşi de factură diferită. Acest transfer nu este speculativ şi nici parodic, ci evocă realitatea istorică a emigrării în America a unor romăni din Transilvania încă sub ocupaţia imperială austro­ungară. Transferul de la «Ţara noastră aur poartă/ Noi cerşim din portă-n poartă» până la continentul tragicei şi tragi-comicei goane după aur este o călătorie în aceeaşi lume a dreptului celui mai tare şi nu este surprinzător câte rime sugestive şi câte concordanţe de ton revelă, prin secven­ţele cele mai bune ale filmului, acest salt peste emisfere. Rime pe care Dan Piţa şi Titus Popovici le obţin mai ales cu noul tip de film-western, realizat azi de cineaştii americani, distanţaţi în timp, precum noi în spaţiu de western-ul clasic.
     Deosebit de concludentă este partea in­troductivă a filmului, poate tocmal pentru că ea înfătişează călătoria propriu-zisă a celor doi ardeleni spre lumea vestului, îna­inte de a deveni ei înşişi eroi de western. Compartimentul de tren, în care distingem pe doamna puritană (Clody Bertola), ori­pilată la auzul performanţelor imorale ale sectanţilor mormoni, pistolarul de profesie (Francisc Bacs), preţuind prietenia, dar nu mai mult decât o cere contractul plâtit, apoi coborârea în staţie, orchestra şi corul de femei trimise de profetul mormonilor să-l întâmpine cu cântece serafice pe omul plâtit să ucidă, ş.a.m.d., impresionează prin echiibrul accentelor, prin sugestiile de caracter şi atmosferă, prin tenta satirică in­sinuată cu măsură, fără a spulbera aura legendei. Este partea epică a filmului, par­tea în care facem cunoştintă şi cu cei doi transilvăneni aflaţi în drum spre căutătorii de aur printre care s-a rătăcit fratele lor lon (devenit John) Brad: un Ilarion Ciobanu şarjând uşor, cu efect bine calculat, nota neaoşă a ciobanului din Apuseni, fără a-i compromite anvergura mioritică şi un Mir­cea Diaconu, anti-eroul dintotdeauna, care-i eclipsează pe eroi prin farmecul inteligenţei, în rolul fratelui mai mic, şcolarizat.
     Când epica cedează rolul dramei, când eroii se instalează teatral într-un saloon căruia nu-i prea vedem uşile batante banuim prea vag vecinătatea străzii şi pre­riei, echilibrul accentelor se pierde, capătă câştig de cauză tirada verbioasă necontro­lată. Şarja se generalizează în interpreta­rea unor roluri, ritmul lâncezeşte şi rimele nu mai funcţionează.
Din fericire, filmul nu-şi pierde, după aceste sincope, respiraţia baladescă. Han­dicapul dramatismului demonstrativ şi ver­bios este depăşit atunci când epica este repusă în drepturi, colorată cu umor tan­dru sau cu momente de confesiune şi lirism. Riguros studiate, în semnificaţiile şi efectul lor, sunt mai ales apariţiile fratelui rătăcitor. Întrupat de Ovidiu luliu Moldo­van, în suita de portrete pe care i le dedică operatorul Nicolae Mărgineanu — acelaşi din Tănase Scatiu: hăituitul din vestul sălbatic seamănă cu un paşoptist întârziat, mistuit de aceeaşi soartă a exilului şi văzut de un alt Rosenthal. «Măi, să fie, aţi pus şi steagul» zice lon descoperindu-şi fraţii, cu tricolorul de la Plevna arborat în faţa casei lor de lemn din Munţii Stâncoşi. Leit-motiv subtil dozat, de baladă modernă, este de asemenea cuplul bizar, în duioşia sa ne­verosimilă, pe care-I formează Mircea Dia­conu şi Tatiana Filip. Victor Rebengiuc concurează episodic alura lui Peter O'Toole în rolul profetului malefic al mormonilor, în timp ce, întruchipându-l pe fiul acestuia, şerif al locului, Gheorghe Visu este, dintre interpreţii mai puţin cunoscuţi, revelaţia actoricească a filmulul. Mariana Mihuţ şi Carmen Galin demonstrează în schimb câtă vervă şi dăruire pot să încapă în apariţiile fugare, în cadre de câteva secunde. În fine, dar nu pe ultimul loc, două şanse de vârf ale filmului lui Dan Piţa, integral împlinite, au fost costumele Doinei Levinţa, care sunt mereu «de acolo» şi cântă fără greş aceeaşi poveste pe care o îngână aproape neauzită, dar totdeauna prezentă cu inspirată opor­tunitate, muzica lui Adrian Enescu.
Post-scriptum: omisiunile din cronică nu sunt toate întâmplătoare.
(Cinema nr. 2, februarie 1978)

Tags: cronică de film, dan piţa, profetul, aurul si ardelenii film, valerian sava

Comments: