​Nu numai de ziua lor. Regizoare și actrițele

     Un cavaler fără frică și urmă de prihană
     Gina Patrichi este un samurai. A început prin a fi năvalnică, nebună ca Toshiro Mifune în filmul încifrat cu șapte. Nu-i era teama și nici rușine de nimic. În viață și pe scenă uluia printr-o franchețe de adolescent spor­tiv. Își toca dramele și sentimentele cu un ciudat cuțit inoxidabil. Își făcea harakiri în fiecare rol și apoi dansa bezmetic, cu pangli­cile multicolore ale măruntaielor, ca o îmblân­zitoare de șerpi. Pe scenă, o karatistă de mare clasa. Partenerii sunt electrocutați sub privirile ei de oțet. Un farmec fulminant în­conjoară cu o aură strălucitoare făptura agilă. O disciplină de fier sculptează corpul adolescentin, numai fibră. Gina Patrichi forează adânc, nu scormonește la suprafață. Ajunge acolo unde totul devine mister, taină. Când urcă, e atâta lumină insuportabilă, ame­țitoare în ochii ei, că ti se face frică. Gina Patrichi râde mult, n-am auzit niciodată un râs atât de plin de viață, atât de franc, atât de liber. Taie orice cu sabia neiertătoare a râsului. Gina Patrichi crede în steaua ei și steaua i-a rămas, la rândul ei, credincioasă. E singura actriță căreia nu-i e frică de ridicol. De fapt, tehnica savantă, matură a acestei mari artiste este pasul trecut cu nonșalanță, „ca nimic” de la ridicol la sublim. Prin lama de Toledo a spiritului ei orice devine posibil — chiar și ur­letul din „Dimineața pierdută”. Exercițiul necurmat nu pare niciodată istovitor. Când lu­crează e ca un ucenic, repetă cu o conștiin­ciozitate de artizan alfabetul profesiei. Frene­zia debordantă, optimismul încântător, absurd, credința neclintită în muncă, cruzimea periculoasă a duelului cu partenerul și regizorul, generozitatea curată în fața momentului de artă dovedit alcătuiesc un cod al onoarei pe care samuraiul Gina Patrichi, cavalerul fără frică și fără prihană al scenei și filmului românesc, îl respecta și-I onorează la cota înaltă a unui maestru.
 
     Acel vulnerabil văl
     Irina Petrescu a început prin a fi Audrey Hepburn a noastră. Silueta fragilă, filiformă, ochi de căprioară, grație de trestie aplecată de vânt când trece luna palidă după ploaie. Astăzi e din ce în ce mai aproape de cealaltă Hepburn (la optzeci de ani o văd ca pe neîn­fricata Katherine, cocoțată într-un balon, cu ochelarii pe vârful nasului și coc ascuțit, în blugi și cămeșoaie mari). Astăzi e într-un mo­ment de mare explozie. Totul s-a adâncit în ea, a devenit mai bun, mai expresiv, mai fru­mos. Glasul vibrează plin, ca o orgă. Expe­riențele s-au sedimentat și actrița lasă, cu zgârcenie, cu discreție, o fantă prin care poți bănui abisalul. Irina Petrescu e armonioasă, o statueta de Tanagra și spirituală ca mar­chiza de Chatelet. Inteligența ei fascinantă investește demnitatea artistului cu feminina, delicata noblețe. Ar putea-o juca pe Madame de Recamier, dar și pe Maria Stuart. Ar fi o ideală Mona în „Steaua fără nume”, dar și o Mary Poppins mai englezoaică decât un arhe­tip britanic. Tăcerile ei devoratoare mistuie spațiul. În jurul ei plutește farmecul ambiguu ar voluptății ascezei. Te aștepți s-o auzi strigând ca Nina Zarecinaia: „Pentru fericirea de a fi actriță!...” înfășurata în acel val pe cale o nimfă l-a pierdut într-o după-amiază când s-a întâlnit cu un faun.
     Cătălina Buzoianu
  
     Un pariu câștigat cu brio
     „O neliniște permanentă, profundă, ascunsă sub o mare liniște aparentă...” Este aceasta o definiție dată, cândva, de Elisabeta Bostan stării ideale a cineastului, de fapt, imaginea unei exacte autocaracterizări.
Un posibil portret i s-a conturat însă regi­zoarei și în timp, mediat de ambițioasele ei pelicule, până astăzi cincisprezece la număr. În filmografia sa revine cu obstinație o con­stantă: fascinația candorilor juvenile. Vârstele își află, în atât de variatele și totuși înruditele sale viziuni filmice, un evantai de ilustrări, decantate în genuri sensibil diferite, dar care converg spre un unic țel: filmul de familie — pe gustul și înțelesul, deopotrivă, al celor mari și al celor mici. Pentru ca Promisiunile — de exemplu — sunt adresate nu doar părinților, ci și copiilor care încep să se maturi­zeze descoperind viața. Oricând, în orice ano­timp te-ai afla, mai poți învăța câte ceva din basmele cu feți frumoși — ca în Tinerețe fără bătrânețe, din moderne povești special imagi­nate — adică iscate de traista cu povețe a Veronicăi, sau inteligent și hazos parodiate „Capra eu trei iezi” metamorfozându-se într-o grațioasă, volubilă și temperamentală Mama. Verva teribilistă a jocurilor de artificii pe care le presupune musicalul se regăsește și în cele doua filme cu Saltimbanci, care reînvie lumea circului de altădată, cu strălucirea, dar și amărăciunile ei. Cărților copilăriei, dragi tuturor, cineasta încearcă să le propună, prin intermediul ecranului, insolite lecturi, în con­sonanță cu apetitul tinerelor generații. A izbutit și atunci când a creat un personaj pe deplin original, pe micuțul Năică, la care se întoarce mereu, și acum chiar. Fiindcă el a devenit un adevărat simbol al inocenței, al perenității, nu doar pentru autoare, ci pentru spectatorii de pretutindeni unde a călătorit acest minunat și pitoresc erou, dobândind și numeroase premii internaționale.
     Finețea observației psihologice, propensiu­nea spre un limbaj metaforic limpede, acura­tețea conotației etice, dar mai ales căldura propriu-zisă a emoției, surprinsă la tempera­tura incandescentă a trăirilor autentice, îi asigură totdeauna adeziunea publicului, fie că acțiunea se derulează în spațiul cunoscut al realității cotidiene sau în cel al fanteziei ab­solute.
     „Un film este un act de responsabilitate”, susține Elisabeta Bostan și nu doar în declarații, ci concret, prin fiecare nouă realizare a sa, pentru care trudește îndelung, luându-se la întrecere în primul rând cu ea însăși, într-un pariu al autodepășirii, al autoexigenței.
     Irina Coroiu
 
     O arhitectă a montajului
     Cea mai frumoase din promoția noastră era, în liceu, și cea mai pasionată de muzică matematică, de pictură și dans. Nu s-a de­dicat vreuneia, ci tuturor laolaltă: filmul. Aventură romantică, la acea oră. A început ca ilustrator muzical și, având sub ochi mate­rialul filmat, a simțit nevoia să-I „sculpteze”. A învățat să-I monteze. Nu-i părea de ajuns. A terminat secția operatorie la I.A.T.C. și a devenit prima femeie operator din cinemato­grafia noastră. A colindat țara cu Ariflex-ul „Sahiei”, să culeagă imagini-mărturie. Când s-a „retras” în cabina de montaj, învățase ci­nema-ul de la A la Z. După săptămâni pe te­ren, cu echipa de filmare (monteurul nu stă doar în cabină), se relaxa dezlegând pro­bleme de matematică. S-a înscris la „Electro­nică”. Seral. „Tot ce fac îmi folosește pentru film”, îmi spunea deunăzi, corectând spaltu­rile cărții ei despre arta montajului. „Prima carte de montaj scrisă la noi.” „Cind ai scris-o?” „Noaptea. pentru ca ziua lucrez cu Malvina la Figuranții.”
     Poate n-aș fi bănuit niciodată câtă fantezie și rigoare matematică presupune montajul dacă nu mi-ar fi vorbit ore întregi, cu exaltare și luciditate, despre „arhitectura”, construcția muzicală a filmului, realizată prin montaj. „A doua regie” cum i se mai spune. A montat aproape o sută de lungmetraje și nenumărate scurtmetraj. A colaborat cu foarte mulți regizori: Mircea Mureșan, Sergiu Nicolaescu, Malvina Urșianu, Manole Marcus, Andrei Blaier, Mircea Drăgan, Mircea Moldovan, Cristiana Nicolae, Gheorghe Turcu și mulți alții. A primit-premii ACIN pentru Liniștea din adâncuri, Ringul, O lumină la etajul X. Și numeroase Cupe de cristal Cea mai recenta (1986) o distingea cu premiul I pentru regia unui film publicitar, Dacia. Lucrează cu aceeași plăcere scurtmetraje, își ajută colegii mai tineri, studenții — a pregătit o generație întreagă de monteuri. „Am senzația că m-am zidit în pereții Buftei ca Ana meșterului Manole” îmi spune. Ca Ana, dar și ca meșterul.
      Godard scria, „Montajul e bătaia de inima a filmului”. Adina Georgescu-Obrocea e ea însăși inima care bate de 30 de ani pentru film.
     Alice Mănoiu