Tomozei găsea filmului remarcabile calităţi de atmosferă. Nu cred că poate fi vorba de aşa ceva. Doreanu adună în secvenţele barului ticuri vechi. Regăsim aici o faună convenţională, ştiută de mult, din zeci de pelicule, aceleaşi gesturi, aceleaşi replici, aceeaşi cântăreaţă languroasă care se alintă cu o floare şi ne priveşte de după evantai. Casa lui Agopian e populată la onomastica fetei cu o figuraţie trasă parcă la şapirograf.
Unde e apoi panica bombardamentelor ori spaima chipurilor de care pomeneşte Laura? Interesul pentru acţiune şi derularea ei enigmatică, legitim când nu ajunge la hipertrofiere, l-a mai împiedicat pe Doreanu să dea personajelor consistenţa cuvenită. Multe sunt simple siluete, simple scheme (Alex şi Laura schimbă mereu replici aşa-zis lirice), apariţiile episodice, spălăcite, nu se înfig în memorie. Agopian e îngroşat. Veracitate are, într-adevăr, doctorul Koch, inteligent, maliţios, seniorial. Sub raportul construcţiei poliţiste, i se pot reproşa regizorului-scenarist stângăcii (ţigara Camel, guma de mestecat — imprudenţele copilăreşti ale lui Snopes, apariţia deus ex machina a insurgenţilor veniţi să-şi salveze tovarăşul schingiuit), apelul la recuzita facilă a genului (întâlnirea din cimitir), o anume contorsionare vertiginoasă a intrigii, rămasă pe alocuri confuză. S-ar mai putea aminti de anacronismele costumului şi ale ilustraţiei muzicale. Debutul lui Doreanu merită însă atenţie pentru ceea ce ne îngăduie să întrezărim. Siguranţa limbajului, parcimonia mijloacelor, cele câteva intuiţii ale detaliului revelator sunt bune promisiuni. Aşteptăm.
Tags: cronica de film runda 6, george littera, runda 6 film, vladimir popescu-doreanu