FFE 2018: Valeriu Jereghi și Maria Ploae despre experiența filmului ”Și va fi…”

Festivalul Filmului European a organizat, în 2017, secțiunea Filme din Republica Moldova, invitat special fiind Valeriu Jereghi, directorul nou-înființatului Consiliu Naținal al Cinematografiei. Anul acesta, Valeriu Jereghi a fost invitat împreună cu filmul lui Și va fi... și cu o parte din echipă: Maria Ploae, Vivi Drăgan Vasile, Nita Chivulescu, Mihai Orășanu.

Pelicula, producție Republica Moldova, a fost prezentată în premieră românească în 2016, în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, pentru că are o istorie interesantă legată de Cannes și de Franța. Lăudat la Costinești 1992, câștigător al Marelui Pemiu și al Premiului pentru cea mai bună actriță în rol principal – Maria Ploae, Și va fi... / Pressentiment a fost selectat la Cannes. După ce lungmetrajul a fost selectat și proiectat în secțiunea Un Certain Regard la Cannes 1993, cu titlul Pressentiment, rolele cu peliculă au fost depozitate într-o casă din Rusia, care a ars. Timp de 25 de ani, filmul a fost pierdut, așa că nimeni nu și-a făcut speranțe că o să-l mai vadă. Numai că organizatorii festivalului de la Cannes au căutat pozitivul după care s-a făcut proiecția în 1993, au restaurat-o digital, iar Amabasada Franței a anunțat că o copie îi va fi predată Republicii Moldova. Această copie a rulat în 2016 în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, dar și acum, în 2018, la Festivalul Filmului European.

     În 1991, regizorul Valeriu Jereghi filma în România, la Vulcanii noroioși de la Buzău, o poveste post-apocaliptică, în care o femeie, un copil și o vacă reușesc să scape de agresivitatea unui tanc și să construiască un spațiu vital. Scenariul filmului Și va fi... a fost scris într-o noapte, după războiul din Transnistria, mărturisește autorul. Cu puține vorbe, narațiunea se construiește din gesturi, priviri, fapte, iar camera de filmat le urmărește pe toate, așa că avem acces direct la sentimentele și emoțiile celor două personaje.
     Într-o lume noroioasă, în care doar un tanc se mișcă și dărâmă orice colț de construcție care a rămas în picioare, apare o delicată fată, bucuroasă că mai sunt oameni în jur, chiar dacă sunt ascunși în vehiculul demolator. Curioasă, fata se duce la mașinăria de război și niște mâini agresive o trag înăuntru. O regăsim pe fata rănită și agresată, cu hainele murdărite și zdrențuite. Întâlnirea ei cu copilul, și apoi cu vaca, sunt semne ale refacerii, ale reconstituirii unei lumi.

Chiar dacă a fost un casting destul de lung, Jereghi ne-a mai făcut o mărturisire. O văzuse pe scenă pe Maria Ploae și își dorea ca ea să primească rolul, ceea ce s-a întâmplat. Copilul, Daniel Ionescu, a fost găsit, după îndelungi căutări, în gară, la un centru social. Tot un noroc a fost și găsirea ”pietrei” în care locuiesc femeia și copilul, după ce Valeriu Jereghi și directorul de fotografie Vivi Drăgan Vasile au pornit să cerceteze toată zona. Scenograful Daniel Răduță a mobilat cu obiecte un spațiu creat de natură.
Maria Ploae este la început o ciută încrezătoare și curioasă, îmbrăcată în niște voaluri albe de către designerul Anca Răduță. Pe măsură ce femeia devine din ce în ce mai aprigă, pregătită de luptă, hainele ei sunt mai zdrențuite (foarte sexi, de altfel) și mai întunecate. Faptul că sunt ”artistic” rupte nu deranjează, pentru că reprezintă un accent al convenției în care ne aflăm. Talent actoricesc înnăscut, Daniel Ionescu nu a făcut carieră artistică, sau nu știm noi, pentru că, în ultima zi de filmare, mama întoarsă din străinătate a venit să-și recupereze copilul abandonat. În film, copilul este când sălbăticiune, când vulnerabil, atașat de femeia care are grijă de el, îndrăzneț, neînfricat. Semnificativă pentru relația dintre cei doi este secvența în care Maria Ploae cade într-un șanț adânc, iar copilul, ajutat de vacă, se străduiește să o scoată.