Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​„Femeia din Ursa Mare” – cronică de film


     Povestea cu iz de baladă a femeii din Ursa Mare, dupa romanul cu acelaşi titlu al lui Paul Eugen Banciu, aminteşte două din fil­mele de animaţie ale lui Adrian Petringenaru: Brezaia şi În pădurea lui lon. Aceeaşi admira­ţie faţă de satul românesc şi de tot ce ţine de această dimensiune morală şi estetică — grai, credinţă, statornicia simţămintelor — ri­dică filmul deasupra subiectului său. Îl pro­pulsează într-o zonă uşor legendară, de con­fluenţă a unor lumi — una dinamică, trepi­dantă, agitată, şi cealaltă bine aşezată în le­gile ei străvechi, liniştită şi gata să-şi păs­treze până la capăt convingerile, legile ei pro­prii. Grupul forestierilor maramureşeni, ră­mas pe şantierul unei mari construcţii ca să lucreze aici o vreme, aduce cu el — în mijlo­cul vălmăşagului pestriţ de oameni şi patimi ce se perindă într-o asemenea colectivitate mobilă — o armonie, o aşezare pe care nu­mai comunitatea vieţuind de veacuri în ace­laşi perimetru reuşeşte să şi-o păstreze. Potrivirea vorbei — zgârcită, metaforică, esenţială — cu fapta: dreaptă, aşezată, temeinică sugerează acest echilibru interior. Există la aceşti ţărani o neîncredere faţă de cei din dar şi o curiozitate pentru noutatea ce-i împresoară; o dorinţă de izolare — petrec între ei, cu pâinea şi glaja aduse de acasă — dar în acelaşi timp simt nevoia de a fi înţeleşi şi sti­maţi de ceilalţi. Orgolioşi, cu o fire impulsivă, devin uneori agresivi. Cu un asemenea inci­dent îşi deschide filmul, cam apăsat teatral, cortina. La cabana moroşenilor se abate, căutarea Mariei (Florina Cercel), fata-zdrahon de care ascultă pădurarii, un artificier (Dorel Vişan), lăudăros şi îngâmfat. Şi cum vorbele lui fără acoperire n-au trecere la munteni, lăudăroşenia va cunoaşte un energic avertisment. Celălalt, sentimental, îl va aplica acestui fante de obor, „ţărănoaia cât un urs”, îndrăgostită de el, dar neînduplecată când e jignită. Bărbatul suficient o pălmuieşte şi atunci fata va pleca de pe şantier. Se va în­toarce totuşi să-I caute, după o vreme, pentru că ştie că pruncul ei — al lor — are nevoie de un tată, mai mult decât are ea de un băr­bat. Şi într-o mână cu sarica, in alta cu „coco­nul”, Florina Cercel intră într-un magazin să-şi cumpere o rochie — alege una mai mo­vulie, cu jenă şi grabă, sub priviriie ironice ale unor turişti şi iese îmbracată nici ora­şancă nici ţărancă, oscilind între două exis­tenţe, nemairegăsindu-se în niciuna. Între timp omul ei şi-a lăsat meseria şi s-a apucat de coţcării; când revine Maria la el încearcă să facă din ea ,,doamna Mia”, cu furouri foş­nitoare şi Trabant. Fata ar pleca din nou dar nu mai are unde, pentru că satul n-o mai pri­meşte cu bunăvoinţă pe cea care I-a trădat. Cu mai multă încredere în această biografie dramatică şi insolită în filmul nostru contem­poran, mai bine adâncit portretul acestei vic­time aflate la răscrucea vălmăşagului istoric, autorii şi-ar fi sporit şansele unei incursiuns originale în viaţa măiastră de azi. Doar că ei au acumulat întâmplări multe şi prea puţin credibile, sporind senzaţia de artificial, nefi­resc. Dintre cele mai credibile — devenite astfel şi datorită unor actori cu experienţa ci­nematografică a unui Emanoil Petruţ, loana Crăciunescu, Dorel Vişan — una ar fi putut ea singură deveni film. E povestea unei tinere neveste prea fragilă pentru lumea brutală a şantierului, care se zbuciumit între doi băr­baţi — unul prea ocupat şi beţivan, ca s-o mai poată observa, celălalt, un uşuratic care o uită repede. La o petrecere de revelion (secvenţă bine orchestrată regizoral în care grija pentru detaliu şi pentru firescul acţiunii, observaţia satirică a unor tipuri, mărturiseste forţa cinematografică a lui Adrian Petringe­naru) femeia aşteaptă la masă măcar un cu­vânt aruncat în treacăt de iubitul ei. loana scotoceşte febril în poşetă ca să-şi întârzie plecarea, dar artificierul trece fără să se oprească, culege din mers o maslină şi o aruncă în gură ca pe la mahala, apoi îşi şterge mâna cu faţa de masă, cu acel firesc propriu unui mare actor. Un chef vulgar şi ostentativ care o dezgustat pe sensibila fără scăpare. Privirile ei rătăcesc între cei doi be­ţivani — bărbatul şi amantul, care se vor lua la harţă şi apoi se vor îmbrăţişa ca doi mitici de suburbie. Taraful de lăutari cântă romanţe, moroşenii vor una de pe la ei, începe o hora în care lamé-urile soţiilor de oficialităţi din regiune se învălmăşesc cu cojoacele asudate ale oşenilor. Stridenţă de culori şi gusturi din care ochiul operatorului (Doru Segal) portre­tizează atent şi cu măsură. Montajul (lulia Vincenz) găseşte ritmul cel mai potrivit mo­mentului. Vorbeam însă de aglomerarea mul­tor situaţii melodramatice şi prea „făcute” pentru asemenea ambianţă umană şi natu­rală. O scenă de amor între ţărancă şi artiftcier e filmată poetic ca în Hiroshima, mon amour, dar cu rostogoliri pe margine de râu; oşanca se visează mireasă desfăşurându-şi vaporoase voaluri în timp ce Murgu îşi imaginează un carusel al destinului cu toate femeile ce fug după el cu copiii în braţe, carusel ce trimite la o melodramă de succes (Roata vieţii). Sunt note ieftine, false, într-un film intenţionat ca o confruntare gravă între două lumi. Există şi stridenţe de interpretare, recitalul ex-soţiei ce vine să stoarcă bani bărbatului înşelat. Neîncrederea autorilor în structura „feliei de viaţă” care s-ar fi putut dispensa de asemenea aglomerări facile în favoarea unui sondaj social şi psihologic pe verticală se manifeste mai din plin în a doua jumătate a filmului. Regizorul ar fi trebuit să-şi ajute mai substanţial colaboratorii fără experienţă, la primul său scenariu, Eugen Paul Banciu aduce ecranului prospeţimea şi culoarea mediilor descrise, autenticitatea unor dialoguri, nu şi selecţia severă a faptelor şi construcţia unitară a întregului. La rândul său, talentatului operator-documentarist Doru Segal îi reuşesc filmările de natură şi portretele (cele de prim plan, dar şi cele din figuraţie) nu şi armonizarea lor într-un stil plastic unitar. Senzualitatea unor cadre — ambianţa generoasă a poveştii de dragoste, exuberanţa coloristică a peisajului de toamnă, la munte, filmat cu încântare, transmit la rândul lor, plăcere şi încântare. Partitura Corneliei Tăutu prelucrează cu succes motive folclorice dominate de un nostalgic cântec de bucium.
     Mai nesatisfăcător la o privire lucid-analitică, filmul acesta creează o anume stare, o disponibilitate cu care-I primeşti mai bine decât îl poţi judeca.
(Cinema nr. 9, septembrie 1982)

Tags: adrian petringenaru, alice manoiu, cronica de film, femeia din ursa mare film, florina cercel

Comments: