​„Fapt divers” – cronică de film

     De la Roma, orele 11 al lui Rossellini, la Faptul divers de ultimă oră relatat de Grigo­rescu-Blaier, rubrica gazetelor mai mult ori mai puțin senzaționale hrănește inspirația ci­neaștilor mai mult ori mai puțin neorealiști sau pur și simplu realiști. Concis, incitant, capabil a stimula fantezia artistului și ancheta judecătorului, la hotar de ficțiune și document cum îi stă filmului mai bine, faptul di­vers e o mană cerească pentru cinematogra­ful avid să deslușească hățișuri omenești. O femeie se azvârle în Sena. Ce-a mânat-o? Un tânăr se aruncă în foc să salveze doi copii ne­cunoscuți și apoi dispară fără urmă. De ce-a procedat așa, se întreabă reporterul scenarist și ancheta se străduie a surprinde semnifica­ția gestului, concluzia morală, elucidarea unui caracter. În cazul scenariului lui Ioan Grigorescu nu virtutea de caracter refuzând publicitatea iese la iveală finalmente, ci teme­rea — perfect îndreptățită a tânărului urmărit — de răzbunarea a trei răufăcători cu care, cândva... Inutil a deconspira mobilul dispari­ției, nu el furnizează suspansul — cât există — al filmului, ci starea de tatonare psiholo­gică, obstinația cu care un om în prag de pensie, cardiac pe deasupra, încearcă să în­țeleagă ceva din încurcatele ițe ale unei „prise de conscience”. În termeni autohtoni a luării taurului de coarne: tânărul va pricepe că n-are unde fugi toată viața, că odată și odată tot trebuie să înfrunte deschis adversa­rul. Și curajul — nu doar cel ocazional ci cu­rajul cotidian, inclusiv cel de a-și asuma o familie la o vârstă tânără — trece în prim pla­nul interesului scenaristic-regizoral. Or poate doar al celui regizoral? Distincția se face cu greu în cazul filmului finit; regizorul poate muta, e drept, centrul de greutate al povesti­ră, cu condiția să aibă ce muta. Aici există, există si câteva accente dramatice intere­sante, dar și multe (incredibil de multe pen­tru un condei experimentat) naivități de fabu­lație. Nea Barbu, tipograful (Ilarion Ciobanu) își ia un scurt concediu ca să dezlege el enigma lansată de articolașul unui fotorepor­ter (Mitică Popescu) cu prea puțin fler psiho­logic. Tipograful descoperă el, într-adevăr, misterul și — mai ales — determină prinderea periculoșilor infractori folosind drept nadă pe tânărul inocent. Jocul riscant e întins prea de­parte, victima iese cu chiu cu vai teafără din mâinile huliganilor, apariția echipei de volun­tari din uzină — ca să nu mai vorbim de in­tervenția miliției — e cam tardivă și filonul polițist debil și inabil explorat scoate la iveală prea multe cusături cu ală albă. Nici scena­ristul nici regizorul nu par preocupați de teh­nica genului și atunci îl convertesc spre o prospectare minuțioasă, chibzuită, a terenului uman fragil, a posibilelor alunecări de teren dacă nu intervin la timp consolidări de nă­dejde. Și cine altul decât un bătrân muncitor care a văzut și citit mult în sufletele oameni­lor ar duce mai bine la capăt o asemenea consolidare? Schema „omului care ne tre­buie” funcționează fără cusur, asezonată cu câteva pete de culoare: tipograful e văduv, singurătatea îl apasă, și atunci își face din prietenia și din solidaritatea cu cei în primej­die o adevărată pasiune. Are și un alt hobby ce nu mai apucă să se desfășoare în scurtul răstimp al povestirii: pescuitul. Și are — mai ales — alarmante crize cardiace, prefigurând infarctul. Final deschis, previzibil, dar circui­tul de emoție a apucat să se declanșeze în favoarea acestui bonom care — nu numai prin prezența talentului robust al lui Ilarion Ciobanu — ni-I amintește pe celălalt munci­tor sufletist din serialul Lumini și umbre. Se­rial care le-a câștigat — atât actorului cât și re­gizorului Andrei Blaier — o largă populari­tate, echivalentă cu întreaga lor filmografie bogată. Un fel de remanență activă din ve­chiul succes, un curent simpatetic funcționează, cu siguranță, către spectatori și iată-l din nou pe familiarul, discretul, uneori taciturnul, dar întotdeauna emoționantul per­sonaj al lui Ilarion Ciobanu întâmpinat cu aplauze la scenă deschisă. Mai ales atunci când își dezvăluie (cu concursul unor replici de spirit) hazul bonom și autoironia — cea mai generoasă formă a spiritului. „Gheara” preinfarctului el o întâmpină cu o ușoară de­tașare, nu că ar fi un neînfricat, dar știe că boala trebuie luată cu binișorul, îmblânzită, ca să nu apuce să o ia spaima înainte și să facă ea ravagii. Chiar și la un asemenea prototip exemplar autorii filmului reușesc să descifreze semitonuri de sinceritate, de căldură, ce îl apropie spectatorului, deși postura de das­căl fără catedră, trebuie să o recunoaștem, nu-i din cele mai comode pentru interpret.
     Ochiul regizoral expert scotocește în pla­nul doi al acțiunii descoperind pe unde trece — în tipografia cu pricina sau într-o uzină din orășelul X, în familia copiilor salvați, ori acasă la logodnica lui „El Fugitivo", — clipe de adevăr tipologic și comportamental. Părin­ții celor salvați vin de la țară cu recompensa pentru salvator și în mâna lui Dorel Vișan da­migeana atârnă greu, purtată pe multe dru­muri, dar paharele sunt învârtite ușor, gata să cinstească evenimentul; copiii se încurcă printre picioarele gazdelor nedumerite: un excelent Valentin Urițescu în uniformă de ce­ferist și tată îngrijorat de reputația fetei; ea, fata, (Patricia Grigoriu), castă și simțitoare la suferințele iubitului rătăcitor — respectiv un tânăr actor cu prezență filmică, Răzvan Popa. Un prieten de-o viață al tipografului, în per­soana lui Laszlo Tarr sau trei inamici pe viață ai junelui imprudent, întruchipați de Adrian Pintea, Ion Anestin și Virgil Andriescu. Apa­ratul lui Dumitru Costache-Foni e și el pre­zent, activ în descrierea variatelor medii par­curse (decoruri arh. Ștefan Antonescu, cos­tume Liana Manțoc), dar povestea se deru­lează cu o anume oboseală, prea lent, și nu numai în clipele de firească așteptare (cum ar fi rezultatul electrocardiogramei, singură­tatea tipografului său tăcerile îndărătnice ale tânărului). Un film care nu se ridică deasupra mediei, dar amintește prin câteva momente de sinceritate și căldură unele succese din fil­mografia autorilor.