De la
Roma, orele 11 al lui Rossellini, la
Faptul divers de ultimă oră relatat de
Grigorescu-
Blaier, rubrica gazetelor mai mult ori mai puțin senzaționale hrănește inspirația cineaștilor mai mult ori mai puțin neorealiști sau pur și simplu realiști. Concis, incitant, capabil a stimula fantezia artistului și ancheta judecătorului, la hotar de ficțiune și document cum îi stă filmului mai bine, faptul divers e o mană cerească pentru cinematograful avid să deslușească hățișuri omenești. O femeie se azvârle în Sena. Ce-a mânat-o? Un tânăr se aruncă în foc să salveze doi copii necunoscuți și apoi dispară fără urmă. De ce-a procedat așa, se întreabă reporterul scenarist și ancheta se străduie a surprinde semnificația gestului, concluzia morală, elucidarea unui caracter. În cazul scenariului lui
Ioan Grigorescu nu virtutea de caracter refuzând publicitatea iese la iveală finalmente, ci temerea — perfect îndreptățită a tânărului urmărit — de răzbunarea a trei răufăcători cu care, cândva... Inutil a deconspira mobilul dispariției, nu el furnizează suspansul — cât există — al filmului, ci starea de tatonare psihologică, obstinația cu care un om în prag de pensie, cardiac pe deasupra, încearcă să înțeleagă ceva din încurcatele ițe ale unei „prise de conscience”. În termeni autohtoni a luării taurului de coarne: tânărul va pricepe că n-are unde fugi toată viața, că odată și odată tot trebuie să înfrunte deschis adversarul. Și curajul — nu doar cel ocazional ci curajul cotidian, inclusiv cel de a-și asuma o familie la o vârstă tânără — trece în prim planul interesului scenaristic-regizoral. Or poate doar al celui regizoral? Distincția se face cu greu în cazul filmului finit; regizorul poate muta, e drept, centrul de greutate al povestiră, cu condiția să aibă ce muta. Aici există, există si câteva accente dramatice interesante, dar și multe (incredibil de multe pentru un condei experimentat) naivități de fabulație. Nea Barbu, tipograful (
Ilarion Ciobanu) își ia un scurt concediu ca să dezlege el enigma lansată de articolașul unui fotoreporter (
Mitică Popescu) cu prea puțin fler psihologic. Tipograful descoperă el, într-adevăr, misterul și — mai ales — determină prinderea periculoșilor infractori folosind drept nadă pe tânărul inocent. Jocul riscant e întins prea departe, victima iese cu chiu cu vai teafără din mâinile huliganilor, apariția echipei de voluntari din uzină — ca să nu mai vorbim de intervenția miliției — e cam tardivă și filonul polițist debil și inabil explorat scoate la iveală prea multe cusături cu ală albă. Nici scenaristul nici regizorul nu par preocupați de tehnica genului și atunci îl convertesc spre o prospectare minuțioasă, chibzuită, a terenului uman fragil, a posibilelor alunecări de teren dacă nu intervin la timp consolidări de nădejde. Și cine altul decât un bătrân muncitor care a văzut și citit mult în sufletele oamenilor ar duce mai bine la capăt o asemenea consolidare? Schema „omului care ne trebuie” funcționează fără cusur, asezonată cu câteva pete de culoare: tipograful e văduv, singurătatea îl apasă, și atunci își face din prietenia și din solidaritatea cu cei în primejdie o adevărată pasiune. Are și un alt hobby ce nu mai apucă să se desfășoare în scurtul răstimp al povestirii: pescuitul. Și are — mai ales — alarmante crize cardiace, prefigurând infarctul. Final deschis, previzibil, dar circuitul de emoție a apucat să se declanșeze în favoarea acestui bonom care — nu numai prin prezența talentului robust al lui Ilarion Ciobanu — ni-I amintește pe celălalt muncitor sufletist din serialul
Lumini și umbre. Serial care le-a câștigat — atât actorului cât și regizorului
Andrei Blaier — o largă popularitate, echivalentă cu întreaga lor filmografie bogată. Un fel de remanență activă din vechiul succes, un curent simpatetic funcționează, cu siguranță, către spectatori și iată-l din nou pe familiarul, discretul, uneori taciturnul, dar întotdeauna emoționantul personaj al lui Ilarion Ciobanu întâmpinat cu aplauze la scenă deschisă. Mai ales atunci când își dezvăluie (cu concursul unor replici de spirit) hazul bonom și autoironia — cea mai generoasă formă a spiritului. „Gheara” preinfarctului el o întâmpină cu o ușoară detașare, nu că ar fi un neînfricat, dar știe că boala trebuie luată cu binișorul, îmblânzită, ca să nu apuce să o ia spaima înainte și să facă ea ravagii. Chiar și la un asemenea prototip exemplar autorii filmului reușesc să descifreze semitonuri de sinceritate, de căldură, ce îl apropie spectatorului, deși postura de dascăl fără catedră, trebuie să o recunoaștem, nu-i din cele mai comode pentru interpret.
Ochiul regizoral expert scotocește în planul doi al acțiunii descoperind pe unde trece — în tipografia cu pricina sau într-o uzină din orășelul X, în familia copiilor salvați, ori acasă la logodnica lui „El Fugitivo", — clipe de adevăr tipologic și comportamental. Părinții celor salvați vin de la țară cu recompensa pentru salvator și în mâna lui
Dorel Vișan damigeana atârnă greu, purtată pe multe drumuri, dar paharele sunt învârtite ușor, gata să cinstească evenimentul; copiii se încurcă printre picioarele gazdelor nedumerite: un excelent Valentin Urițescu în uniformă de ceferist și tată îngrijorat de reputația fetei; ea, fata, (Patricia Grigoriu), castă și simțitoare la suferințele iubitului rătăcitor — respectiv un tânăr actor cu prezență filmică,
Răzvan Popa. Un prieten de-o viață al tipografului, în persoana lui Laszlo Tarr sau trei inamici pe viață ai junelui imprudent, întruchipați de
Adrian Pintea, Ion Anestin și
Virgil Andriescu. Aparatul lui
Dumitru Costache-Foni e și el prezent, activ în descrierea variatelor medii parcurse (decoruri arh.
Ștefan Antonescu, costume Liana Manțoc), dar povestea se derulează cu o anume oboseală, prea lent, și nu numai în clipele de firească așteptare (cum ar fi rezultatul electrocardiogramei, singurătatea tipografului său tăcerile îndărătnice ale tânărului). Un film care nu se ridică deasupra mediei, dar amintește prin câteva momente de sinceritate și căldură unele succese din filmografia autorilor.