Mă mir
În general sunt un om serios, deşi unii mai informaţi ca mine spun că nu. Dar, pentru că trăim în secolul
hobby-urilor (adică ingineri serioşi adună dosare, doctori serioşi scuipa de pe poduri, actorii cântă, regizorii joacă, urşii intră în magazine şi vorbesc la telefon), mi-am descoperit şi eu o pasiune: aceea de a mă scula la 5 dimineaţa şi a pleca în fiecare zi la Constanţa ca să ajung la Eforie, ca să filmez la Histria (e adevărat că toate sunt în judeţul Constanţa). Să mă urc într-o căruţă tip Buftea, căreia i se blochează roata dreaptă, nu poate coti decât pe partea stângă şi toată merge ca un câine de pază cu jumătate de normă, să galopez apoi prin vântul deşertului, cu doi cai care n-au tras la ham în viaţa lor şi de aceea sar în două picioare şi încearcă să vină lângă mine pe capră, asta numai când nu se muşcă şi nu se bat. Şi, bineînţeles, în tot acest timp vorbesc englezeşte.
Dacă scap, beau un ceai fierbinte din termosul Aureliei Baciu, apoi satisfăcut mă întorc la Bucureşti cu avionul, într-o plictiseală îngrozitoare, oricâte goluri de aer ar fi.
Ştiu că e un lux să-ţi satisfaci
hobby-urile, că ar fi normal să se improvizeze aşa ceva, dar unde-i plăcere, nu-i tocmeală.
Mirarea mea începe în clipa în care unora dintre noi le cedează nervii. Mă gândesc la vechii mei prieteni, Berta, Dacu, Simpaticu, cu toţii cai, în ultima vreme foarte nervoşi. Şi mă mir de ce sunt nervoşi, când şi ei vor trebui să facă 60 de filme pe an, ei care au făcut
Dacii şi
Mihai Viteazul. În aceleaşi condiţii ca şi noi, trăind din plin senzaţia utilităţii, adică filmând trei zile la Tg. Jiu, două la Histria, dormind în maşină, având chiar o şansă în plus: că paie se găsesc mai uşor decât ciorbă de burtă. Şi mă mir sincer de ce nu mai suportă caii, când viaţa noastră a actorilor e atât de invidiată!
