Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Date și ipoteze noi despre Aristide Demetriade… cineastul


     Dovezi din ce în ce mai numeroase con­verg spre a indica în marele actor român Aristide Demetriade figura centrală a începu­turilor filmului românesc. L-am văzut, astfel, ca autor al unei originale concepții filmice în realizarea „proiecțiunilor” lui „Înșir-te Mărgă­rite”, l-am urmărit lucrând la variantele succesive ale Independenței României. Dorim acum să ne ocupăm de un alt moment repre­zentativ pentru personalitatea de cineast a lui Demetriade, cel al realizării filmului Oțelul răzbună.
     Însăși povestea redescoperirii acestui film este puțin obișnuită. În 1985 s-a prezentat la A.N.F. bătrânul profesor Gh. Arion care susținea că în vara anului 1913 ar fi pus la îndemâna a doi „cinematografiști” francezi (recomandați de Mărioara Voiculescu) suma de opt mii de lei pentru a realiza un film. La indicațiile sale, cercetătorii au descoperit într-adevăr, într-un imobil din Balotești o bobină de peliculă care dura doar un minut, în care dr. Ion Cantacuzino a identificat un fragment din filmul Oțelul răzbună anunțat în presă ca turnat „sub conducerea lui Aristide Demetriade”. Cât despre cei doi francezi, s-a considerat că ei erau operatorii Franck Daniau și Alphonse Chagny, rămași fără lucru, după suspendarea bruscă a contractului lor cu Leon Popescu. Pe baza relatărilor din presă, s-a putut stabili că filmul realizat con­stituia o melodramă pe suportul palpitantei aventuri în stil american care urmează:
     Inginerii Radu Corbea (Aristide Dematriade) și Mihai Grozea (M. Tancovici Cosmin) și-o dispută pe frumoasa Marieta (Mărioara Cinski), fiica labricantului Matei Daiu (Romald Bulfinski). În acest duel Radu Corbea lasă de o parte orice scrupule și pune la cale un accident de tren în care rivalul său și-ar pierde viața. Printr-o „fericită întâm­plare”, tocmai în acel moment, Marietta face o plimbare cu avionul unui prieten și, având privirea ageră, îl surprinde pe Corbea de­montând șinele. Urma un montaj alternat, senzațională urmărire a la Griffith, între tren, automobil și avion și, în ultima clipa, accidentul era evitat.
     Povestirea pare azi naivă, dar Judith din Bethulla sau Fantomas nu ne apar mai puțin desuete ca tramă narativă. Ceea ce ne interesează aici, infinit mai mult, e facultatea regizorului Demetriade de a intui, rapid, specificul cinematografic. Primul lucru care na atrage atenția în fragmentul regăsit este con­ciziunea planului. De unde în Independența României tablourile măsurau, în medie, fre­care, 30 metri, aici cele trei cadre redescope­rite totalizează o lungime de 24 de metri. Ele înfățișează un moment în care personajele părăsesc masa din sufragerie (filmare de platou) pentru a ieși în fața conacului lui Daiu (filmare la Bufetul de la Șosea) și a înainta apoi în curtea în care a aterizat prietenul ca­sei, aviatorul (de fapt, terenul aeroportului Băneasa). Cum vedem, ca și în „Înșir-te, Măr­garite”, Demetriade sintetizează noi geografii cinematografice creând, prin intermediu montajului, locuri care nu exista decât în filmul său, contrar unității spațiale a „tabloului” ce caracteriza Independența României.
     Mai mult decât atât, profesorul Arion își amintea cum, împins de paupertatea devizu­lui (ce însemnau 8.000 lei pe lângă patru sute de mii cât costase Independența României?) Demetriade împletise în țesătura montajului fragmente dintr-un documentar american înfățișând o spectaculoasă exploatare fores­tieră. Aceste inserții constituie încă o dovadă a supleței concepției de montaj pe care o do­bândise — în 1913! — Demetriade, cineastul. Probleme din cele mai dificile erau create și de spectaculoasa întrecere între cele mai mo­derne mijloace de comunicație ale timpului trenul, automobilul și chiar avionul care tre­buiau „aranjate”, practic, fără acoperire financiară. Dacă pilotul Andrei Popovici putea „juca" in propriul său aparat, din pură sporti­vitate, trenului — amintea profesorul Arion — pur și simplu i-a fost întinsă o cursă. Organizatorii filmării au instalat o petarda pe calea ferată București—Ploiești, aproape de Buftea (presimțind, probabil, de unde avea să bata vintul înnoitor al cinematografiei noastre) pe care, la trecerea personalului, au făcut-o sa explodeze forțându-i oprirea. Postați într-un tufiș, n-au mai avut decât să filmeze, într-un „cine-veritism” avant la lettre, coborârea în panică a pasagerilor și mecanicilor, cu ade­vărat speriați de explozie...
     Cine mânuia însă aparatul de filmat? Profe­sorul Arion vorbea de doi francezi și istoricii noștri au crezut ca era vorba de Daniau și Chagny, operatorii aduși în tară de Leon Po­pescu. Prezența lui Daniau se verifică printr-o scrisoare trimisă imediat după pre­miera filmului Oțelul răzbună lui Demetriade. Într-un mesaj destul de lung pe care n-avem spațiu să-l reproducem aici, Daniau nu po­menește, însă, un cuvânt de Chagny. În schimb, presa timpului semnata printre reali­zatorii Oțelului, prezența unui alt francez, căruia „Rampa” din 14 decembrie 1913 îi publică chiar fotografia. E vorba de actorul Jack Bill care apăruse, de fapt, încă din iulie 1913, la „Grădina Teatrului” ca interpret al unui scheci, „noutate mondială pe scenă și pe pânză cinematografică” cum anunțau zia­rele. După premiera Oțelului răzbună, Jack Bill îi scrie și el, de la Paris, lui Demetriade și această scrisoare din 27 decembrie 1913 pare să indice încă un titlu pentru filmografia Aristide Demetriade.
     „Stimate domnule Demetriade — scrie Bill — n-am putut să-mi iau adio și să vă mulțu­mesc cum aș fi dorit, înaintea plecării mele din București... Dar nu voi uita prețioasa co­laborare pe care mi-ați acordat-o pentru acest eseu. Sper că ea n-a fost decât un înce­put și ca nu peste multă vreme vom putea realiza alte lucruri mai importante și fru­moase.”
     Remarcăm din scrisoare că Bill îi mulțu­mește lui Demetriade „pentru ajutorul acor­dat la acest eseu”. Nu putea fi vorba de Oțe­lul răzbună, deoarece Bill fusese ceI care-I ajutase pe Demetriade ca actor și chiar ca asistent de regie (după afirmațiile notei din „Rampa”). Și atunci? Nu cumva la scheciul comic din august 1913 va fi colaborat marele actor? Și cum? Ușurându-i, prin relațiile sale, filmarea, sau ca regizor care prefera să-și păstreze anonimatul, aplicând experiența „noutății mondiale pe scenă și pe pânza cine­matografică” dobândită cu doi ani înainte la „proiecțiunile electrice” pentru Înșir-te măr­gărite? Textul scrisorii regăsite abia acum ne îndrituiește să presupunem că Scheciul cu Jack Bill a fost cel de-al treilea film scris și realizat de Demetriade, înaintea Oțelul răz­bună. Deși după triumful cu Hamlet era absorbit de o tumultuoasă activitate pe scena „Naționalului” (reluase „Vlaicu-Vodă” și re­petă de Kirițescu și „Akim” de Efti­miu) Demetriade găsea rezerve de timp și energie pentru a continua să-și exercite vo­cația de cineast. Datorită lui, în acel an 1913, cinematograful românesc înscria încă un pas spre specificitate filmică și reducerea decala­jului în raport cu școlile cinematografice străine: Oțelul răzbună.
(Cinema nr. 6, iunie 1987)

Tags: aristide demetriade, independenta romaniei film, otelul razbuna film, tudor caranfil

Comments: