Creanga şi Gopo, dincolo de cuvinte

Deşi mulţi dintre noi ştim pe dinafară lecţia, minu­nata lecţie a lui Călinescu despre spectacolul «spunerii» la Creangă, despre importanţa pe care o are nu ce zice, ci cum zice, din câte mi-aduc aminte, nimeni nu a sărit ca ars ori de câte ori în faţa unei ecranizări sau adaptări a operei marelui humuleştean nu a regăsit, întreagă, vorba lui cu întorsături unice. Să în­semne asta oare o abdicare de la da­torie a celor care şi-au făcut un crez din apărarea literaturii», o ne­glijenţă pur şi simplu sau cumva o tacită recunoaştere a faptului că imaginea poate învinge, până la urmă, cuvântul, oricât de măiestru ar fi acesta? Greu de spus, cu atât mai mult cu cât este imposibil de imaginat un cititor «infidel» care, devenit spectator, poate uita acel «nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gindesc la casa părintească...» Mai degrabă cred că ne aflăm în faţa unui interesant caz de îngăduinţă din partea spectatorului conştient că dorul de Creangă nu poate astâmpăra decât cu cartea în mână, de la ecran aşteptând altceva, întruparea unuia din adevărurile aflate dincolo de cuvinte. Aşa se explică, bănuiesc, cuminţenia cu care au fost privite filmele Amintiri din copilărie sau cele două fantezii ale lui Gopo, De-aş fi Harap Alb şi, de curând, Povestea dragostei. Re­proşurile aduse filmului acestuia din urmă veneau din alte direcţii decât din aceea a «trădării» textului lui Creanga, ceea ce în mod paradoxal poate în­semna că tipul de fantezie propusă de cineast are darul de a ne face să scăpăm, pe parcurs, de tirania cuvintelor. Ceea ce se şi întâmplă, ba, mai mult, unele intervenţii verbale ale regizorului, deşi departe de a descinde din lumea po­vestitorului, sunt savurate cu nedisimu­lată încântare. Mă gândesc în mod special la acel episod din împărăţia albi­nelor, episod susţinut cu inteligenţă şi farmec dintre cele mai alese, de actriţa Rodica Mandache, toată numai can­doare prefăcută când porneşte să dez­lănţuie seria de uimiri în faţa preaferi­citului destin pământean al bărbaţilor care, chiar şi după vârsta pensionării, nu sint aruncaţi peste bord. Acel «zău, tu?» al nostru, de toate zilele, spus cu sprânceana ridicată, pe un ton inimi­tabil, poate face K.O. şi pe cel mai în­verşunat apărător al respectului pentru litera cărţii. Numai că, pentru a dobândi această seninătate, trebuie să ne fi în­suşit, în prealabil, lecţia personajului ibsenian care cerea «sau totul, sau nimic». Dar s-a născut cinematograful care să-I poată restitui pe Creanga «cu totul»?