Vor trece anii și ne vom da seama, din ce în ce mai clar, ce pierdere mare a suferit cinematograful românesc prin dispariția în plină forță creatoare a regizorului Alexandru Tatos. „Îmi doresc ca, de fiecare dată, ultimul meu film să fie și cel mai bun” — spunea el, și asta a vrut și a încercat să facă mereu, de când a mușcat cu poftă din mărul roșu al cinematografului, acum aproape 15 ani. Nu se gândea că va veni atât de repede vremea filmului care avea să fie chiar ultimul.
Dar nu numai niște filme încă nerostite a pierdut cinematografia noastră, nu numai un artist și un om de exemplară, emoționantă și inhibantă atitudine morală, filmul românesc a pierdut, prin Alexandru Talos, o dimemsiune esențială un simț al echilibrului și al rigorii, un crez, o seriozitate și o gravitate care — atât de „ale lui” — deveniseră ale culturii noastre. Câtă nevoie este astăzi, mai ales astăzi, de conștiințe, într-o atât de dorită și necesară cinematografie a adevărului!
Ruleaza pe ecrane ultimul film al regizorului, neîncheiat la ora de adio, terminat ulterior, cu devoțiune și har, de echipa sa, sub conducerea operatorului Vivi Drăgan Vasile. Dincolo de personajele și ambianțele întâmplărilor cinematografice din
Cine are dreptate? simți permanent privirea pătrunzătoare a regizorului. Până la un punct, totul e limpede: nu te poți obiectiva, vrând−nevrând, și n-are niciun rost să încerci obiectivarea, în acest caz−limită, ai de-a face cu un film special, nu poți fi decât subiectiv când este vorba despre ultimul film al cineastului care a fost Alexandru Tatos. Dar revăzând în continuare personajele și ambianțele întâmplărilor cinematografice ai surpriza să constați că se obiectivează, din ce în ce mai pregnant, însăși prezența de dincolo de cadru (sau chiar din cadru) a regizorului. Simți, în tot și în toate, cu intensitate, materializată în fiecare cadru starea de spirit a regizorului. O stare de oboseală, de amărăciune, de revoltă, de dezamăgire, de exasperare. Poate de aceea, dată fiind această încărcătură de durere și de zbucium acumulată în viața cea de toate zilele, regizorul a acceptat să transmită pe ecran scenariul lui Paul Everac intitulat inițial
Ancheta. În situațiile scenariului, în dilemele personajelor, dar mai ales în cabala imposturii, care conduce spre deznodământul de cerc vicios (într-adevar vicios) al filmului, regizorul și-a găsit un spațiu prielnic pentru manifestarea propriei stări de spirit. Așa se face că filmul unei „avarii” dintr-un combinat industrial (cu tradiționalul reprezentant „de la centru” care vine să ancheteze circumstanțele accidentului) devine explicit filmul unei avarii sociale mult mai grave, avaria ― morală, economică, spirituală — a unei societăți bazate pe minciună, delațiune și conjunctură.
Spectatorii mai grăbiți, mai nerăbdători și mai lacomi vor spune: iarăși un combinat, iarăși o avarie, iarăși un anchetator de la centru, iarăși un inginer pozitiv, iarăși o problemă de producție, iarăși un țap ispășitor, iarăși un semn de întrebare? Graba strică treaba însă. Filmul lui Alexandru Tatos n-are nimic comun, în ciuda oricăror aparențe, cu „zodia șabloanelor” în care s-au situat, prin forța lucrurilor, destule dintre filmele „din actualitate” ale anilor trecuți. Aceasta pentru că „avaria” de la combinat este doar pretextul unei priviri pătrunzătoare (privirea aceea pătrunzatoare a lui Alexandru Tatos!) spre avariile, anomaliile și aberațiile unei societăți în curs de dezintegrare. Acțiunea este datată discret, printr-un portret pe un perete, printr-o frază de discurs gâjâit. Să nu uitam, filmul lui Alexandru Tatos, fără a fi finisat, era încheiat „la două benzi”înainte de 22 Decembrie 1989, iar toate adausurile suferite ulterior au respectat întocmai sugestiile din „caietul de lucru” al regizorului dispărut.
Filmul are un leit−motiv „rechizitorial” care deasemenea poate pune pe gânduri. Prin fața aparatului de filmat trec zeci (sute?) de chipuri, martori și acuzatori în „procesul” intentat pe ecran: prim−planuri multiplu semnificative propun zeci (sute?) de variante ale vinovăției și nevinovăției, cuvintele au tăiș de ghilotină, „capetele cad”, unul după altul, pe altarul „adevărului”: inginerul Zimniceanu, inginera Dumitru, Lica Tuțea, Magda Tuțea, Lăzăreanu, Chiroiu, Chihaia... Citim, în acest rechizitoriu colectiv. compus din fraze disparate și din replici trunchiate, presiunea asupra clipei de sinceritate exercitată de forțele obscure ale invidiei, delațiunii, fricii, lașității, calomniei, suspiciunii, promiscuității morale. Anchetatorul, un incoruptibil ușor coreenizat” (după cum l-a caracterizat foarte plastic o colegă de breaslă), notează, relaționează, conștientizează. Simte. Simte, odată cu regizorul (sau regizorul simte odată cu el), cum stau lucrurile în realitate, în ciuda hațișului de fraze disparate și de replici trunchiate urzit de păianjenul minciunii.
Este o secvență cheie în film: în tentativa eroico−grotescă de a o disculpa pe inginera Lidia Dumitru de acuzațiile care îi fuseseră aduse, anchetatorul ajunge pe malul unui râu (în oaza de reculegere a eroinei) și se afundă treptat în mocirlă și noroi, continuându-și încrâncenat actul justițiar. „În ce te-ai băgat, dom'le?!”
Chiar: în ce se băgase! Chiar: unde ajunsesem cu toții!
Mai departe e simplu anchetatorul își expune concluziile anchetei, cu obiectivitate și imparţialitate, cu naivitate și candoare, prilej nemaipomenit pentru mafia imposturii de a-și apăra cu cerbicie — prin procedeul clasic al delațiunii — scaunele și fotoliile, privilegiile și puterea. Martorii revin la bară și cercul vicios se încheie, numai anchetatul este altul, „anchetatorul”însuși. Moara delațiunii macină din nou.
Pentru a reda, pe ecran, senzația vieții celei de toate zilele, regizorul Alexandru Tatos și-a compus― cât a fost lăsat să o facă — o distribuție din chipuri cât mai puțin bătătorite în film. Pentru rolul anchetatorului Nedelcu l-a ales (și l-a ales bine) pe actorul brașovean Andrei Ralea, care a desenat cu economie de mijloace „artistice” un personaj credibil, bineintenționat, dar — după cum i se spune — „delicios de orb”, cu aer don−quijottesc într-o lume măsluită. Oana Pellea, prezență eminamente cinematografică, conferă deplină autenticitate eroinei, ca și Andrei Finți (inginerul Zimniceanu), la rândul lui foarte „filmic”, care își înzestrează personajul. tăcut și meditativ, cu magma unor gânduri și vorbe nerostite. Aceste două personaje au, fiecare, o „oază” a lor, de liniște și de reculegere, în lumea agitată a filmului, ea — un luminiș într-o pădurice, el — niște ruine părăsite (se pare că, într-o primă variantă a scenariului, Zimniceanu era arheolog!!), locurile acestea de refugiu, devenite caracteristice pentru scenaristul Paul Everac (și în
Există joi? personajele își aveau locul lor de taină în peisajul unui canton „neutru” de cale ferată), dobândind o semnificație aparte în economia conflictului. Revenind la distribuție, distingem pe generic încă un nume îndoliat, acela al actorului Zoltan Vadasz (în rolul unui bătrânel cuminte, Lambru); printre interpreți îl aflăm și pe Ovidiu Ghiniță, un actor cu însușiri compoziționale și temperamentale ieșite din comun, și mai întâlnim multe nume înscrise rar (sau deloc) pe genericele de pâna acum: Maria Munteanu, Valeriu Preda, Emilian Belcin, Cătălina Mustață, Liviu Pancu, Cerasela losifescu. Marin Alexandrescu, Smaranda Olteanu, Constantin Rășchitor, Bujor Măcrin. În ansamblu ― mai ales dacă ținem seama și de zecile (sutele?) de flash-uri portretistice din prim−plan ― o senzație de firesc, firescul unei vieți fără viață, senzație întreținută, deopotrivă, de imaginea operatorului Vivi Drăgan Vasile (sensibilă la semitonuri), de montajul Adinei Petrescu (montajul are rol determinant în ritmul sincopat al filmului), de ambianța scenografică (decoruri — arh. Duduș Neagu Mircea. costume — Lia Manțoc) și, mai ales, de o coloană sonoră (Horea Murgu, ing. Mihai Popescu) care prefigurează deznodamântul de dincolo de film, prin incidente „neliniștitoare”.
Nelinișitoare, de-adevăratelea, este actualitatea pe care și-o păstrează filmul: cum să nu ne gândim, văzându-I, la turnătorii de azi (care nu sunt alții decât turnătorii de ieri), la solidaritatea în interese și minciună care împiedică afirmarea noii democrații românești, la supraviețuirea prin fraudă a unor relicve monstruoase?
P.S. Două adăugiri de suflet. Prima: programul de sală al filmului (conceput de Liana Tatos), cuprinzând pagini de jurnal Alexandru Tatos, este un minunat dar făcut cinefililor. A doua: penultimul film al Iui Alexandru Tatos, Secretul armei... secrete, anatemizat anul trecut la vremea lansării (printr-o premieră „dosită”, printr-un calificativ, de rușine, prin respingerea de la festivalul filmului tânăr de la Costinești etc.), trebuie repus în drepturile sale firești, fiind vorbe drespre o parabolă moral−fllosofică încărcată de sensuri, despre o adevarată bucuriea spritului liber.
