​„Calculatorul mărturiseşte” – cronică de film

     Evaluarea critica este influenţată adesea şi de raportul dintre ceea ce creatorii şi-au pro­pus şi ceea ce au (sau nu au) realizat. O con­secinţă (doar aparent paradoxală) a acestui criteriu este că filme dificile, cu teme complexe şi modalităţi estetice ambiţioase, mai greu de împlinit, fac adesea obiectul unor observaţii critice mai severe decât acele filme ce îşi propun un drum mai accesibil pe care îl parcurg însă pâna la capăt. Este cazul celei dintâi producţii a anului curent (copie stan­dard predata la 4 ianuarie 1982): Calculatorul mărturiseşte. Autori: George Cornea — la cel de al patrulea film ca regizor, al patrulea gen abordat, după o reputaţie îndelung consoli­dată ca operator; co-scenarişti — un tandem exersat în documentar, acum cu ajutorul Ca­sei numarul Unu, debutant în filmul de fic­ţiune — Mihai Dimitriu (profesor la catedra de operatorie de la IATC) şi Radu Aneste Pe­trescu (profesor la catedra de istorie a filmu­lui la IATC). Experienţa profesională a princi­palilor semnatari ai genericului, presupunând un susţinut exerciţiu teoretic, ne-ar fi îndem­nat să credem într-o căutare mai preten­ţioasă sau, dată fiind formarea a doi dintre semnatari prin ochiul camerei de filmat, ne-am fi putut aştepta la un film de căutari plas­tice. Dar nu. Regizor şi scenarişti optează deconectat pentru un gen şi o manieră acce­sibilă publicului. Şi reuşesc un film de public agreabil şi relaxat. Poate prea relaxat pentru experţii lecturilor detective, într-o discuţie asupra rigorii conexiunilor s-ar putea pune câteva întrebări (De unde ştie doctorul veţi vedea care doctor — ca telefonul nocturn, de la început, era de la legatura lui nefastă? în fond putea fi şi de la iubită. De unde ştie mama — veţi vedea care mama — ce scrie în biletul primit în final, când, neavând ochelarii cum singură o spune,nu putuse să-şi dea seama că nu fusese scris de fiica ei? Dar atunci cum citise biletul?). Tot aşa cum am putea observa că destule puncte cheie sunt rezolvate datorită hazardului: derapajul maşinii şi accidentul din pricina ploii; felul în care calculatorul ajunge la secretara cu pricina şi altele. Este însă evident ce filmul nu şi-a pro­pus o rigoare de Agatha Christie şi nici un suspans subtil-atroce, hitchcockian. La conferinţa de presa ce a urmat prezentării filmu­lui, unul din cei doi scenarişti îmi explică câ­teva invenţii originale în genul detectiv. Măr­turisesc ca în ceea ce mă priveşte, nu acele argumente îmi păreau a fi în favoarea succe­sului, cât intuiţia autorilor de a fi adus în spri­jinul intrigii poliţiste autohtona vocaţie a per­siflarii. Avem de-a face cu un policier în cheie comica şi în ciuda seriozităţii cazului — şapte personaje devin ţinta serviciilor de coetrainformaţii aflate pe urma unui delict de spionaj economic — cei implicaţi nu-şi pierd umorul. Fie că o fac conştient sau incon­ştient (mă refer la personaje), efectul nu poate fi decât avantajos. Accidentul şi tot ce decurge din urmărirea cauzelor sale ţin, ast­fel, de filmul poliţist grav; în schimb, atitudi­nea personajelor, câteva situaţii şi multe re­plici („Deocamdată, să trăiţi”, „Ce Fischer ie­şea din mine!”, „Ce Kojak aş fi fost eu!”, „Nervii sunt acum la moda!” etc.) împing in­triga către hotarul comediei.
     Actorii preiau în sarcina farmecului şi a ta­lentului lor acest joc. Cel mai bine servit este Mircea Diaconu în rolul şoferului laptar. Mir­cea Diaconu în orice personaj îşi investeşte talentul şi inteligenţa, „îl face om". Pe de o parte, el trăieşte personajul cu convingere până la capăt, pe de alta, îl supune unei per­manente dedublari — aşa să fie oare? pare că se întreabă — încât ajunge la un efect per­cutant autoironic. Cu şoferul laptăr improvi­zat în detectiv particular în slujbă proprie (un non sens savuros), purtând fuIgarin, ochelari fumurii şi dispus să înfrunte orice pericol, chiar şi o extracţie de masea de minte, Mir­cea Diaconu face pe textul propus un portret parodic al tuturor celor numiţi Kojak, Co­lumbo et Co., demn de un studiu actoricesc. Trio-ul poliţist — George Constantin, Sebas­tian Papaiani, Dan Condurache — nu este împiedicat nici el de gravitatea situaţiei sau de prestanţa personajelor să-şi dea replicile cu haz şi adesea cu autoironie ca într-un meci amical, jucat pe teren propriu. Se vede din nou ca pentru mari actori nu există roluri mici. Echipa feminină nu este cu nimic mai prejos. Corina Constantinescu cu îndelungata ei experienţă artistică, în rol de mama derutată între cele două fiice, nu cade nici o clipă în melo; loana Pavelescu, interpretează pe sentimentala doctoriţă oferindu-se cu ele­ganţa, ca obiect de persiflare surorii ei cea fâşneaţă, — Tatiana Filip cu acelaşi deosebit aplomb cinegenic; Dana Dogaru pune toată forţa patetismului ei în slujba unui personaj simplist, calculând (doar aparent involuntar) efectul comic. Diana Lupescu face tot un crochiu de personaj comic ca şi multe dintre celelalte prezenţe de plan doi. Octavian Co­tescu, George Motoi şi Alexandru Repan au fost destinaţi rolurilor de serioşi, şi le joacă cu eleganţa naturală, cu acel firesc cu care ne-au cucerit de atâtea ori. Actorii, din nou actorii. Incontestabil, filmul şi-a găsit un solid punct de sprijin şi un sigur magnet la public, prin distribuţie. Scenografia (Mircea Rî­binschi) susţine şi ea, ce-i drept cam osten­tativ, dorinţa realizatorilor de a face un film agreabil. Există însă un abuz de lux (mobila „stil”, argintărie, draperii de mătase, etc. etc. şi în vila medicului, şi în apartamentul ma­mei, altfel modestă ca atitudine), lux dispro­porţionat faţă de posibilul standing al perso­najelor. Costumele (Dorina Sortan) de bun gust, unele imaginate cu eleganţa, mi-au aparut însă mai adecvate personajelor. Dar să nu ne pierdem nici noi umorul. Calculato­rul mărturiseşte nu a vrut să fie un film de scenograf sau de imagine (care este exact ce trebuie sub semnatura lui Vivi Drăgan Va­sile), a vrut sa fie doar un policier în cheie comică şi şi-a onorat partitura. Şi cu toţii ştim că în afară de genurile grele, nimic nu e mai dificil decât genul uşor.