Sigur că apariţia unui al doilea film despre Mihai Viteazul atrage după sine tentaţia comparaţiei, iar de aici până la judecata de valoare comparată n-ar mai fi nici un sfert de pas. În ce mă priveşte, rezist fără efort acestei tentaţii. Pentru mine, cele două filme nu au în comun decât interesul autorilor lor pentru unul şi acelaşi personaj. Dincolo de acest bun comun,
Mihai Viteazul rămâne un film istoric-biografic de mare spectacol şi gândit pe mari exteriorizări de forţe şi sentimente, iar
Buzduganul cu trei peceţi se dezvăluie ca un film istoric-filozofic, cu forţa convertită în gând şi sentimentele reprimate cu grijă, toate afară de unul: sentimentul istoriel. Acest sentiment sau simţ sau simţire a istoriei este piatra de temelie a filmului. O piatră care a trecut mai întâi prin mâna scenaristului
Eugen Mandric. Turnată şi «coaptă», aş spune, de el. Astfel, baza oferită regizorului
Constantin Vaeni se dovedeşte a fi pe cât de solidă pe atât de clară: de la ea în sus se putea construi fără grijă un film sobru, grav — sobru, dar nu ţeapăn, grav dar nu plicticos — un film sub semnul gândirii intellgente, dar nu cu ifose de inteligenţă. Scenariul este construit solid, ca o catedrală gotică, dar viu şi cald şi uman în expresie, ca o mănăstire din nordul Moldovei. Este poate formula ideală pentru un film ce se mai puţin biografic şi mai mult dezbatere, un film care depune o mai mică strădanie pentru refacerea vieţii unui om şi o mai mare strădanie întru urmărirea împlinirii unui ideal. Pentru că aici, în
Buzduganul eu trei peceţi, Mihai Viteazul domnitorul luptător, neobositul învingător de oşti turceşti şi tătare, nu este decât o conştiinţă de sine, prin care s-a împlinit prima unire a unui popor. De acest om-conştiintă, de acest domnitor-buzdugan cu trei peceţi, scenaristul Eugen Mandric s-a apropiat cu mare respect şi mare dragoste şi-o putere de a-i cuprinde şi înţelege «mărirea şi decăderea», forţa şi slăbiciunea, de a-i înţelege, adică, complicatul mecanism de funcţionare, demne nu numai de toată lauda şi respectul, dar şi de toată invidia. Schema de gen pe care o sugerează scenariul stă în preajma unor filme ca
Leul în iarnă,
Beckett,
Un om pentru eternitate. Păstrând, fireşte, proporţiile şi în deplină cunoştintă de cauză faţă de graniţele posibilităţilor noastre. Aşa stând lucrurile, se poate spune că regizorul Constantin Vaeni, aflat la cel de al doilea lungmetraj al său, dar pentru prima oară pe terenul filmului istoric, a pornit bine înarmat, în armură chiar, dar o armură care a apăsat de la bun început foarte greu pe umerii săi. Un asemenea film nu se face uşor nici într-o cinematografie mai experimentată şi mai bine pregătită să facă faţă dificultăţilor specifice. Vaeni însă a prins şi păstrat nota cuvenită, şi a reuşit să adauge acelei note, nota personală, şi nu numai s-o adauge, dar s-o şi facă văzută, simţită, auzită. Filmul său are sobrietate dar şi prospeţime, patetism dar şi rigoare, vibraţie adânc patriotică dar surlele şi trâmbiţele sună curat, sună a adevăr. Faţă de acest adevăr în primul rând istoric, se simte din scenariu şi până în ultima imagine, siguranţa lucrului bine cercetat, bine însuşit şi înţeles. Comprimările de timp, de loc, de evenimente, inerente unui asemenea film de vastă cuprindere, sunt făcute cu grijă, să nu calce, să nu ştirbească graniţa acelui adevăr. Costumele
Ilenei Oroveanu-Kosman au nu numai frumuseţea exactă, ci şi o profundă funcţionalitate, o bună împlântare în epocă. Decorurile arhitectului
Nicolae Drăgan sunt în egală măsură mărturia bunului gust a unui efort impresionant de reconstituire, cu maximă senzaţie de verosimil, a unor locuri pe cât de dificile, pe atât de importante vieţii filmului. Între ele, cetatea Târgoviştei, de pildă, apare ca o adevărată performanţă de realizare în acest sens.
Muzica tinerei compozitoare
Cornelia Tăutu, cu mare frumuseţe cinematografică, corp comun cu filmul în inteligenţă şi măsură, discretă, simplă, făcută să se audă când şi cât trebuie şi care ştie să se lase «înghiţită» de o tăcere, de un zgomot, de o replică, îndrăznesc a spune că este muzica ideală pentru un asemenea film. Coloana sonoră a lui
Andrei Papp o ocroteşte cu grijă, dar în acelaşi timp construieşte în jurul ei cu inteligenţă o atmosferă sonoră de la strigăt la şoaptă egal realizată. Şi pentru că pământul acestui film este rotund, trebuie să mă înntorc la scenariu, Ia partea lui vorbită, la dialog, pentru că el dă, în mare măsură, tonul şi nota de spectacol a filmului. Un dialog dens care rând pe rând comunică, emoţionează, informează, înduioşează, înveseleşte, impresionează şi, de fapt, în complexitatea lui, ne ia cu el într-o lume, într-un timp, într-o stare de lucruri. Graţie acestui dialog, pe cât de exact pe atât de cuprinzător, pe care, în marea lor majoritate, actorii îl rostesc cu o nobilă înţelegere pentru sensurile lui multe şi importante,
Buzduganul cu trei peceţi devine un film de subtilitate, un pasionant exerciţiu al inteligenţei umane, un contact peste veacuri nu atât între fapte, cât gânduri. Pentru că, persoana domnitorului, cu toată fascinanta lui prezenţă, se desfăşoară mai puţin în faptele cunoscute de istorie, şi mai mult în acţiunile interioare, pregătitoarele de fapte. Realizatorii n-au ocolit spectacolul luptelor, nu ne-au văduvit de frumuseţea lor, dar le-au subordonat tot timpul acelei acţiuni interioare, nenumăratelor iţe politice interne şi externe pe care domnul Ţării Româneşti, mai apoi şi al Transilvaniei şi la urmă şi al Moldovei, le avea de cusut şi descusut şi la nevoie de tăiat, pentru ca să poată sălta în şa şi să fluture sabia în fruntea oştirilor sale ca în cartea de istorie.
Buzduganul cu trei peceţi este, spuneam, filmul împlinirii unui ideal şi culisele acelei împliniri au fost, se ştie, cel puţin la fel de tragice ca şi câmpurile de bătălie, toate cotloanele acelor culise tragice, dureroase, întotdeauna pentru noi însângerate, filmul lui Constantin Vaeni pune lumina din plin. În mijlocul lor, erou şi martir, pedeapsă şi pedepsit totodată, Mihai Viteazul. Un Mihai Viteazul numit de astă dată
Victor Rebengiuc, impulsiv, neastâmpărat, neliniştit, cu treceri brutale, spectaculoase de la calm la furtună, de la o veselie crâncenă la o tristeţe însingurată fără margini, de la şiretenia ţărănească la diplomaţia domnească, un domnitor fascinant în munca şi chinul lui de a-şi împlini «pohta» pentru binele ţării, un personaj pe care Victor Rebengiuc îl ţine, cu mână sigură şi cu forţă, într-un perfect echilibru între imaginea de martir şi aceea de erou. Totul în această imagine creată de Victor Rebengiuc joacă cu sens şi cu rost pentru sensul şi rostul fîlmului. Totul, de la privirile cu care-şi ascultă sau iscodeşte boierii la gestul cu care îşi şterge mereu palmele, ţărăneşte, ba de zale, ba de tunică, la atitudinea când trufaşă, când ghemuită în sine atunci când se simte singur, când încordat ca o fiară gata să atace atunci când se simte atacat, şi până la felul în care-şi rosteşte repticile, lungile replici pe care le încarcă de toate sensurile posibile. Faţă de acest tur de forţă, faţă de această personalitate explozivă, imaginea doamnei Stanca —
Olga Bucătaru — mai mult zâmbitoare decât puternică, mai mult soţie decât doamnă, îşi găseşte cu greu conturul exact. Restul distribuţiei, desfăşoară un adevărat detaşament de actori excelenţi, intraţi până peste cap în pielea personajelor lor. Un Ban Mihalcea, interpretat de
Ştefan Sileanu cu o forţă şi o siguranţă care înfruntă forţa şi siguranţa lui Mihai-Victor Rebengiuc; un boier Dragomir pe care
Vasile Niţulescu îl umple sigur, fără nici un efort, rând pe rând cu o şiretenie simpatică şi un venin afurisit; un Malaspina — Lorand Lohinszky, cu strălucire iezuit dogmatic; generalul Basta, rece, precis, tăios, în care debutează cu o surprinzătoare siguranţă un posibil excelent actor de film, Francisc Bacs; Ferencz Fablan, Andras Csorba şi Francisc Bencze (Szekely, Corniş şi Csaky), actori care desfăşoară o uluitoare ştiinţă a conciziei şi concentrării de exprimare în roluri de mică întindere; un
George Motoi — lojica — care joacă cele câteva apariţii cu seriozitatea cu care ar fi făcut un rol principal;
Ştefan Velniciuc, un Bathory seducător prin falsă candoare şi incertă bărbăţie; Dan Săndulescu, în căpitanul Petrea, rupt din file scrise de Sadoveanu; Gheorghe Nae Mazilu, un părinte Luca cu blândeţea inteligentă şi mintea ascuţită, Jean Săndulescu, cea mai fals iezuită figură posibilă în rolul Napragy;
Constantin Fugaşin, un tânăr prinţ Nicolae plin de vitează candoare şi frumoasiă înţelepciune de cocon domnesc; Ovidiu luliu Moldovan, cadiul Avlona, cu ascuţime şi fanatism cadiu;
Andrei Finţi, un Marcu Cercel cu tinereţea impulsivă şi devotamentul curat; Teofil Vâlcu, leremia Movilă, exact ca o copie perfectă;
Mihai Pălădescu, cu demnitate şi greutate hatmanul Zamoiski,
Gabriel Oseciuc, tânărul Anghel, ca de obicei Iipit trup şi suflet personajului său, şi cu tot regretul trebuie să mă opresc aici, deşi restul distribuţie este fără cusur, nu înainte de a-I aminti pe
Toma Caragiu, smerit şi viteaz mustind de-o inteligenţă machiavelică, mai viu ca oricând, mai el ca oricând, cu blândeţe şi har şi farmec popa Traistă, şi, în preajma lui, un excelent călugăr Macarie pe numele lui adevărat Istvan Gyarmaty. O distribuţie plină, vie, variată, colorată. O distribuţie pe care machiajul Anei Stan o transformă cu ştiinţă şi exactitate în personajele flImului. Am lăsat la urmă imaginea lui
losif Demian, pentru că în acest film imaginea este de o importanţă capitală. Ca de obicei la losif Demian, ea aduce exact ce trebuie flimului, dar de data asta ce trebuia acestui film sprijinit cu forţă şi încredere pe cuvânt şi pe capacitatea actorilor de a-i da viaţă, era ceva mai greu de obţinut. Ea, imaginea, trebuia să dea contur şi relief vorbelor, să facă să se vadă procesul gândirii acelor vorbe, să facă să se vadă conflictele de idei pe cale de a se naşte, să scoată la lumină şi să transpună în semn vizual, toată acea acţiune interioară a personajelor. Lucru pe care-l reuşeşte cu strălucire. Imaginea este vie, mobllă, aparatul urmăreşte personajele din unghiul şi în planul cuvenit, se mişcă odată cu ele, le părăseşte, le reia, aparatul este un interlocutor atent şi permanent în discuţie, este un participant la acţiune. Demian «montează», de fapt, în cadru, şi acolo unde posibilităţile lui tehnice se opresc, intervine foarfeca monteuzei Margareta Anescu: precisă, sensibilă la restul imaginii, sensibilă la ritmul întregului, ea creează, de fapt, ritmul de fluviu uriaş pe care-I are filmul, dar şi pauza de gândire dinaintea unei repIici-cheie, dar şi, dimpotrivă, tăietura brutală care curmă o replică cu sensul ei cu tot. Calm, aşezat, fără grabă, fără teama şi prejudecata lungimilor, Vaeni şi-a condus filmul cu siguranţa unui căpitan de cursă lungă.
Buzduganul cu trei peceţi este un fiIm cu respiraţie largă, un film de clasă, de ţinută, egal cu sine însuşi şi sigur de sine. El are, firesc, momente-vârf şi două, după părerea mea, sunt antologIce: prohodul, în timpul căruia boierii-trădători sunt «căzniţi» să-şi mărturisească complicii, şi leşinul lui Vodă cu pierderea coroanei, moment de reală meditaţie asupra puterii, pentru film, moment rar de actorie, pentru interpreţi. Secvente-vârf mai există, de frumuseţe plastică, cum ar fi bătălia de la ŞeIimber, filmată au relanti (undeva, sub calul acela strunit să cadă ca-n vechile stampe cu lupte se află cascadorul Tudor Stavru), ele sunt articuIate inteligent, uneori cu efect întârziat (lojica este însoţit pe ultimul drum spre rug de către călugărul Macarie, Anghel, băiatul cel mic al boierului Dumitru este trimis capcană la duşman şi, pe acel drum care va fi ultimul, îl împinge cu blândeţe dar hotărât blândul părinte Luca), leit-motivele muzicale leagă atmosferă de atmosferă, un detaliu scenografic, cum ar fi torţele, joacă în viaţa filmului ca şi în viaţa eroilor lui: torţele, martore al sfaturilor, ale tainelor, ale trădărilor şi pedepselor, ale vieţii de războinic sunt şi martorii morţii lor. Căci tot o torţă aprinde focosul ghiulelei, şi tot o torţă aprinde rugul lui lojica şi veghează chinurile lui Anghel, şi tot de la o torţă aprinde Macarie ultima lumânare de creştin a lul Iojica. Filmul se ţine strâns legat în fiinţa lui de toate detallile care sunt de regulă şi ale vieţii. De aici ampla lui respiraţie.
Buzduganul cu trei peceţi este, fără îndoială, un film care face cinste autorilor săi. Şi cinematografiei noastre.