„Aurel Vlaicu” – cronică de film

     Aurel VIaicu a fost un vis îndelung râvnit de cinematografie, încă de la proiectul unui poem al zborului, «Ciocârlia» de Paul Anghel şi Ilie Purcariu şi nu o temă oarecare, de bifat în planul producţiei unei Case de filme. De aici şi exigenţele faţă de scenariul Eugeniei Busuioceanu, nu ştiu cât de salutar îmbu­nătăţit pe parcurs, dar probabil pierzân­du-şi prospeţimea, lirismul iniţial. Poves­tirea, aşa cum apare ea privitorului de film «citită» doar din imagine, decolea­ză şi se păstrează aproape de sol, la echidistanţă de elementul biografic şi de cel social, între reconstituirea unor eve­nimente cunoscute încă din manualele şcolare (primul zbor al ciudatei păsări cu aripi de pânză, construită la Binţinti) şi momente (ca întâlnirea lui Vlaicu la Paris cu Vuia sau fulgerătoarea idilă cu fata de la Viena) concepute cuminte, în limitele verosimilu­lui. Dar atât.
     Două sunt ideile scenariului, ilustrate didactic de către regizor: 1) afirmarea ge­niului tehnic în pofida condiţiilor ingrate în care trebuie să se afirme pe plan mon­dial şi să câştige dramatica cursă cu timpul (Vlaicu participa abia cu al doilea tip de aparat, în vreme ce Blériot lansa, în con­curs, al 15-lea, perfecţionat) şi 2) înţelege­rea, sprijinul aflat de inventatorul român la personalităţile cultural-artistice ale epocii care, încurajând ambiţia pilotului ardelean de a trece munţii cu aparatul construit de el, dădeau totodată glas năzuinţei spre unitatea naţională. Dacă prima idee e con­cretizată în câteva secvenţe mai atent con­struite cinematografic, pe un oarecare sus­pans al detaliului (demonstraţia de la Co­troceni, în care Vlaicu întrece adversari ca prinţul Bibescu si francezul Molla ce concu­rau cu aparate mult superioare, ori compe­tiţia de la Aspern unde «gândacul» româ­nesc va uimi asistenţa prin performanţele acrobatice ale pilotului, cucerind un loc important in istoria aviaţiei), cea de a doua idee, stângaci ilustrată, conţine multe note false, artificiale: petrecerea din casa prinţului sau aparté-urile naive din timpul de­monstraţiei bucureştene ale unor perso­naje marcante care, chiar dacă episodice, ar fi trebuit să capete o consistenţă oarecare pe ecran. Cu rare excepţii, reputaţii inter­preţi ai scenei româneşti susţin filmul mai mult printr-o prezenţă onorifică ce amin­teşte concursul entuziast pe care l-a dat teatrul românesc la începuturile cinemato­grafului românesc. Contând, probabil, exclusiv pe distribuţie, Mircea Drăgan n-a mai lucrat cu actorii; aceasta se resimte îndeosebi la interpretul rolului principal, Gabriel Oseciuc, talent cu reale disponibi­lităţi afirmate în Zidul, în Prin cenuşa imperiului, dar care, lăsat singur în faţa uriaşei poveri artistice, n-a rezistat. Se ce­rea o lungă gestaţie — şi, pe o partitură mult mai ofertantă — care să-i permită saltul spre eroul apropiat de legendă, o legendă modernă a curajului dublat de pasiune, a pasiunii dublate de inteligenţă tehnică, persuasiune, spirit creator. Or, exact această efervescenţă (chiar morocă­noasă ca manifestare, dar efervescenţă) nu-şi găseşte decât accidental rezonanţă. Merită semnalată, pentru sinceritatea şi căldura ei, doar scena întâlnirii lui Vlaicu, la Arsenal, cu meşterii ce-i vor realiza aero­planul şi, într-o oarecare măsură, momen­tul în care tânărul student aflat la Viena îşi susţine în faţa colegilor proiectul în­drăzneţ, într-o germană vorbită rar, dar limpede ca sens, ca fermitate a demonstra­ţiei. Desigur, s-ar mai putea aminti strădania operatorului, George Cristea, de a nu se lăsa tentat de peisagism facil sau contri­buţia sectorului filmări combinate (inginer Alexandru Popescu) la realizarea nume­roaselor trucaje. Dar toate cad, cum s-ar spune, într-un gol din care e foarte dificil să mai discerni contribuţia fiecăruia.