Literatura şi filmul de aventuri cunosc în prezent o largă dezvoltare pe toate meridianele lumii. Ca într-o interminabilă cursă pe 10.000 metri, cele două „rubedenii” se sprijină şi se îmbărbătează, reciproc. Spaţiul de faţă, nu-mi îngăduie să amintesc titluri de filme şi de cărţi, nume de autori şi de eroi. Corelaţia însă între cele, două specii ar merita să devină obiectul unui studiu de specialitate. Sunt frecvente cazurile când o carte de aventuri trece foarte repede din raftul librăriilor pe platoul de filmare. În acest sens, exemplul cel mai convingător ni-I oferă scriitorul Georges Simenon, creatorul faimosului comisar Maigret. Peste 800 din cărţile sale au fost ecranizate. De asemenea, nu poţi să nu descoperi în creaţia lui Simenon influenţa cinematografiei. Scurtele sale romane nu sunt decât nişte excelente scenarii de film. Cartea şi filmul de aventuri, influenţându-se reciproc, au contribuit din plin nu numai la crearea unor mari filme ale genului, ci au îngăduit şi actorilor realizarea pe ecran a unor personaje memorabile. Ne amintim şi astăzi, cu plăcere, de Peter Lorre în enigmaticul Mister Motto, de Clive Brook în sclipitorul Sherlock Holmes, de Warren Olland în faimosul detectiv chinez.
Introducerea de mai sus mi-a fost necesară, pentru a sublinia că în dezvoltarea, mai mult sau mai puţin rapidă, în cadrul cinematografiei româneşti a filmului de aventuri e un fenomen firesc şi că pe planul vieţii noastre culturale urmează dezvoltării înregistrată de literatura de aventuri.
Totuşi, de-a lungul filmului, prezenţa debutantului se face simţită,. Regizorul şi autorul Vladimir Popescu Doreanu nu au acordat destulă atenţie unor nuanţe, după părerea mea, esenţiale şi care ar fi făcut filmul ceva mai accesibil. În această ordine de idei, cred că se impun câteva observaţii critice.
a) La sfârşitul filmului aflăm marea surpriză: Snopes nu e Snopes, ci Ionescu, un membru al forţelor patriotice. Lovitura de teatru e remarcabilă. Totuşi, din clipa asta, ca spectator, nu poţi să nu-ţi pui câteva întrebări, şi să nu stabileşti în evoluţia personajului amănunte confuze, răsărite nu din logica anterioară subiectului, ci prin bunăvoinţa regizorului. Substituindu-se lui Snopes, Ionescu, în ascunzătoarea pe care Agopian i-o pune la dispoziţie, fumează ţigări „Camel”, mestecă gumă, ucide un neamţ, bea whisky şi vorbeşte cu accent străin. Presupunem, deci, că săvârşeşte câteva greşeli pe care adevăratul Snopes, as al spionajului străin, nu le-ar fi putut săvârşi. Greşelile acestea închid în ele o mare doză dramatică. Ele ar fi putut să ducă în orice clipă la prăbuşirea unor planuri elaborate de comandamentul forţelor patriotice. Momentele ca atare nu numai că nu sunt explorate artistic, dar sunt lăsate să întunece claritatea ideii filmului. În final, spectatorul nu află atitudinea tovarăşilor de luptă ai lui Ionescu (nici a regizorului) faţă de greşelile acestuia. Spectatorul, de oricâtă bunăvoinţă ar da dovadă, nu poate să-şi explice de ce Ionescu bea whisky şi vorbeşte cu accent străin faţă de Agopian, iar faţă de Laura (de care se fereşte) bea whisky, dar uită, să mai vorbească, cu accent străin.
b) Koch îi ordonă lui Agopian să ucidă. Are motivele sale. Victima este un agent al Siguranţei care, lucrând pentru Stănescu, pătrunde în casa lui Agopian, dar este surprins de „falsul Snopes” şi făcut knock-out. Agopian şi Koch îl găsesc pe agent fără cunoştinţă, instalat frumuşel într-un fotoliu, cu legitimaţia de agent sfâşiată, pe piept. Koch îi ordonă lui Agopian să-I sugrume. Acesta n-are încotro. Scena însăşi e „tare”. Autorului, însă, îi scapă un amănunt. Uită să lămurească de ce Koch, as al spionajului hitlerist, nu se interesează, niciun moment de cel care ar fi putut să-l imobilizeze pe agent şi să-l instaleze frumuşel în fotoliu. Întrebarea asului era cu atât mai necesara cu cât şi el locuia sub acoperişul casei lui Agopian.
c) În finalul filmului, Agopian şi Mihalcea se întâInesc noaptea, într-un cimitir. Ne găsim iarăşi în faţa unei secvenţe-cheie. Este momentul când Agopian află că, de fapt, nu l-a adăpostit aşa cum credea, pe Snopes. Momentul, prin esenţa sa, este revelatoriu şi se cerea jucat ceva mai bine. Uimirea lui Agopian e ştearsă. Păcat! În felul acesta o secvenţă edificatoare este golită de conţinutul său dramatic.
Ah, amănuntele!
d) Alex şi Laura se întorc acasă, după ce au trecut printr-o alarmă aeriană. Secvenţa este supărătoare, nu numai stângăcia interpretării actoriceşti, ci şi printr-un amănunt... neglijat. Laura exclamă: „Mă, obsedează, feţele schimonosite ale celor din adăpost!”. Spectatorul, însă, fiind cu Laura în adăpost, nu prea a văzut bombardament, nici feţe schimonosite de groază şi nu prea înţelege de ce Laura e într-atât de mişcată.
e) Doamna Agopian bate la uşa dormitorului lui Koch care, bineînţeles, este ocupat cu frumoasa cântăreaţă de bar. Uşa se deschide, cele două femei se privesc lung şi, stupoare, doamna Agopian întreabă: „Eşti ocupat?”. Întrebarea este cu atât mai nepotrivită (hilară, chiar) cu cât până atunci regizorul nu insinuase nimic cu privire la cuplul nevasta lui Agopian-Koch, încât până şi spectatorii observă că domnul Koch e ocupat.
f) Mai tot filmul se desfăşoară într-o atmosferă nocturnă, îmi place atmosfera asta: ea întregeşte cadrul filmului. Numai că regizorul face un abuz prea, mare de străzi stropite... la vreme...
