Runda 6 este un film de acţiune, sau cum se spune adesea un film poliţist. Pelicula are un ritm interior adecvat, în general e lucrată sigur, credibil şi degajă ceea ce se cheamă „atmosferă”. S-a făcut un pas, nu lipsit de importanţă, pe calea spre autentic; fasciştii conversează acum în nemţeşte, contra-spionii vorbesc engleza. Stângăciile coexistă: spionii vorbesc tare, lasă imprudenţi?! — prin scrumiere mucuri semifumegânde de „Camel” sau consumă (de loc conspirativ) cantităţi industriale de „Haig's whisky” etc., etc.
Şi în toate astea muzica? Este semnată de George Mărăi. Oricât de straniu ar părea însă, nu în calitate de compozitor ci numai de ilustrator muzical. Ce-i drept, procedeul se întâlneşte adesea la jurnalele de actualităţi, la filmele documentare (în ultimul timp, din ce în ce mai puţin) sau de ştiinţă popularizată.
Runda 6 este totuşi un film artistic. De aceea soluţia cu „ilustraţia muzicală” (senzaţional de facilă!) ne-a mirat şi poate chiar mai mult, ne-a îndurerat serios. Mă întreb: nu există oare la ora actuală o generaţie de compoziori cu repetată experienţă în domeniul filmului — capabili să fi scris (pentru
Runda 6) o partitură originală?
Runda 6 era un prilej. A rămas un prilej.
N-aş vrea nicidecum să fiu înţeles greşit. Nu proscriem „ab initio” procedeul comperajului, al citatului muzical. Când se justifică printr-un imperativ (cum ar fl utilizarea unor fragmente — electronice, concerte sau mixturi — din lucrări muzicale de sine stătătoare, semnate cu nume de circulaţie mondială — Varése, Stockhausen, Pierre Schaeffer, H. Eimert etc. excelente pentru a puncta, suspens-urile) ilustraţia muzicală poate duce la rezultate încântătoare. Dar atunci mă întreb: poate oare sumarul montaj de muzici uşoare (comerciale) alcătuit de G.M. să preIungească, auditiv, cu ceva ritmul-alert pe care, repet, vizual, filmul
Runda 6 îI are?
Un film anterior,
Pisica de mare (la care regizorul Popescu-Doreanu colaborase ca scenarist şi regizor secund) implica o partitură sonoră — semnată de compozitorul
Tiberiu Olah — strălucită, împletind organic experimentul, ineditul cu „trouvaille”-uri dramaturgice de fină subtilitate (era acolo o întreagă psiho-funcţionalitate a parafrazelor după Bach!). Şi era tot un film poliţist.
Să revenim la
Runda 6: la drept vorbind, ilustraţia muzicală tip G.M. se aude foarte puţin. Uneori însă vine chiar în prim-planul atenţiei:
1. la barul „Fu-Chang” (secvenţă cheie pentru „culoarea epocii” — vara lui '44 — cât şi pentru dramaturgia propriu-zisă), unde o putem asculta (cu largheţă funcţionează aici cronometrajul!) pe dizeuza din R.D.G., Vera Schneidenbach, care a cântat şi la barul (sau restaurantul) „Berlin” în '64.
2. în secvenţele diverselor urmăriri de la sfârşitul filmului, acompaniate de un „prea fericit” fond, să-i spunem, monoton.
E totuşi prea puţin. Pledând pentru muzică serioasă, funcţională, pledăm implicit pentru sporirea autenticităţii (serioase) a trăirilor psihologice în filmul de acţiune.
„Culoarea epocii” (din punct de vedere muzical) aduce a '56-'60. În '44 orchestraţia (de muzică uşoară) era puţin altfel.
