Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Actorii noştrii – Colea Răutu


     Stimate Colea Răutu, de curând s-au împlinit 27 de ani de la debutul dum­neavastră în film în «Desfăşurarea» lui Marin Preda, adusă pe ecran de Paul Călinescu. De atunci şi până azi aţi jucat în foarte multe filme, zeci, nu?
     70. Peste 70...
     Deci peste 70 de personaje care au purtat chipul dumneavoastră, au folosit vocea şi rostirea dumneavoastră, ca să se comunice spectatorilor. Între ele nu-i decât un personaj principal: Ilie Barbu din «Desfăşurarea». Am revăzut filmul de curând. Vă supăraţi dacă vă spun că, după părerea mea, este cel mai fru­mos rol din filmografia dumneavoastră?
     Cum să mă supăr?! Dar să ştiţi că pentru mine fiecare personaj a avut fru­museţea lui. Ilie Barbu era un ţăran sărac, Pintea Căpraru din Moara cu noroc o cătană, Ardeleanu din Setea un activist de partid, un muncitor, aşa îi socotesc eu...
     Cum adică: aşa îi socotiţi dumnea­voastră?
     Întotdeauna când lucrez un personaj, încerc să-i fac o biografie. Ardeleanu, mi-am zis eu, precis a lucrat la un arsenal sau la o topitorie; nu ştiu dacă a făcut el un liceu industrial, poate a făcut, că pare mai şcolit, dar de lucrat, precis a lucrat într-o uzină sau o fabrică, pentru că el este tipul revoluţionarului, el cunoaşte realitatea po­litică şi socială, trăieşte în contemporanei­tate, înţelege ce se întâmplă. La ţăran în­ţelegerea asta a venit mai greu şi mai cu încetul. D-aia am zis eu că trebuie să fi fost muncitor... După Ardeleanu a venit Petre Letean din Lupeni '29 al lui Mircea Drăgan. Miner în Valea Jiului, om care a trăit greva din '29.. şi după Letean am intrat în filmul istoric. În Neamul Şoimăreştilor, în Mihai Viteazul, în Haiducii...
     Şi nu vi s-a părut ciudat saltul din personaje puternice, pozitive, realiste, în personaje mai degrabă exotice?
     Nu. Un actor are puterea asta să se transpună, să-şi închipuie cam cum i-ar sta lui dacă ar fi personajul acela. Pe mine mă mai ajută şi figura, mă mai ajut şi eu...
     Cum?
     V-am spus. Mai întâi îmi fac o biografie amănunţită a personajului ca să ştiu cu cine am de-a face. Apoi mi-I gândesc foarte bine, în toate detaliile, cu toate gesturile, ticurile, îmbrăcămintea, ţinuta, mersul, tot. Până în cele mai mici amănunte.
     Şi găsiţi timp să vă gândiţi perso­najul? Actorii se plâng de lipsa de timp.
     Poate că eu am prins la film şi perioada în care se făceau cam 4-5 filme pe an şi atunci, într-adevăr, aveai timp. Atunci exis­ta un foarte bun «prost obicei»: regizorul aduna actorii, stătea cu ei la masă (cam ca la repetiţiile de teatru), discutam personajele, ne gândeam, ne sfătuiam. Era un lucru bun. Nu întâmplător au ieşit Desfăşurarea şi Moara cu noroc, de exemplu, aşa cum au ieşit. Şi Setea şi Lupeni '29. Acum filmul a devenit o industrie, nu? Dar încă şi aşa s-ar putea să ne găsim timp. Să ştiţi că şi noi am prefera ca pregătirea să ţină trei luni şi filmarea o lună. Adică, să nu ne împiedicăm la filmare în niste becuri care n-au venit, sau grupul electrogen, sau caii... Noi în d-astea ne împiedicăm, oricât ar părea de caraghios. În probleme de orga­nizare se împotmoleşte o filmare. Sigur că se mai întâmplă ca şi actorii să dea de furcă producţiei, nu chiar aşa de mult şi de des încât să se dea mereu vina pe ei, dar se întâmplă. Numai că la noi e simplu: regizorul oricând găseşte un altul în locul tău. Să ştiţi că nimeni nu e de neînlocuit. Dar eu cred şi că nimeni nu e de înlăturat. Pe urmă, în meseria noastră mai intervine şi şansa. Suntem mai mulţi buni, dar unul se nime­reşte primul sub ochiul regizorului. Dacă nu mă vedea Paul Călinescu la Piteşti, jucând un ţăran, poate că nu începeam nicio carieră cinematografică. Poate.
     Dumneavoastră de ce credeţi că v-a ales Paul Călinescu?
     Regizorul de film caută în teatru acto­rul care nu e teatral. Asta e tot. În teatru, joci aşa ca să ţi se vadă mimica până la bal­con. În film, dacă n-ai făcut gestul foarte uşor, firesc, rişti, în gros-plan, să-ţi iasă sprânceana din cadru... Cu totul trebuie să te porţi firesc. Să te mişti ca oamenii, să vorbeşti ca oamenii, să uiţi că eşti actor şi să fii omul acela care trebuie să fii.
     Asta înseamnă că trebuie să cunoşti foarte bine toate mediile de viaţă, oamenii...
     Dacă nu cunoşti viaţa, n-ai nicio treabă la film. Filmul este prin excelenţă viaţă. Este un fel de a te expune aşa cum eşti, cum te-ai transpus în cel care trebuie să fii. Dar ca să te transpui, trebuie să cunoşti oamenii... Am avut fericirea să-mi fac toate vacanţele la ţară, la bunici. Maică-­mea era ţărancă, tata era mecanic. Mecanic şi fierar. Mecanic de ocazie la batoză, la moşie, şi fierar, şi maistru caretaş, dacă ştiti dumneavoastră ce-i asta. De trăsuri. A luat şi medalii de aur pe la expozitii pentru splendorile de trăsuri pe care le făcea. Totul lucrat de mâna lui. Şi crugul. Ştiţi ce e crugul? Piesa aceea care face trăsura să se întoarcă. Era făcut tot de mâna lui, tras frumos la pilă, o bijuterie. În familia mamei unul din fraţi era tot mecanic, coleg cu cel ce avea să devină tatăl meu. Mama era educatoare. Făcuse două clase de gimnaziu şi aşa a cunoscut-o tata, venind la el în vacanţă... După o lună, când a plecat, mama l-a condus la haltă şi a uitat să mai coboare din tren... Că tăranul aşa îşi aranja copiii: pe unul îl făcea învăţător, pe altul popă, pe altul îl dădea la armată, altul îl dădea la meserii, şi unul-doi îi păstra pe lângă casă să-I ajute la câmp. Şi pe mine tata m-a dat la Liceul militar să mă mai disciplineze... Asta mi-a folosit. De acolo sunt exigent, punctual, disciplinat, de acolo mi se trage că n-are nimeni ce să-mi re­proşeze, iar eu sunt pretenţios la lucru. Sunt exigent cu tot ce ţine de film, începând de la costumul pe care urmează să-l port — drept care sunt socotit un actor dificil. Vedeţi, şi d-asta îmi place să lucrez cu Sergiu Nicolaescu. Şi despre el se spune că este un regizor dificil, dar eu când lucrez cu Nicolaescu am o garanţie de 80% că treaba se face în timpul prevăzut. Pentru că el ştie ce vrea, nu dibuie la filmare, nu se împiedică în probleme administrative.
     Dacă tot am ajuns înapoi la film: cum a fost primul dumneavoastră con­tact cu cinematografia, atunci, la «Des­făşurarea»?
     De la bun început m-am speriat când am intrat la machiaj. Macheuza era Beji Steuer mai târziu Hardt. Şi ea s-a apucat să mă facă un ţăran frumos. Lucrase cu Marietta Sadova şi avea o anumită viziune despre ţăranul român. Aici trebuie să fac o paranteză: la vizionarea cu directorul cine­matografiei de la ora aceea, ne-am adunat cu toţii în săliţa din Wilson. Când s-a aprins lumina, Marietta Sadova zice: «în viaţa mea n-am văzut atâţia monştri pe ecran. Dar ţăranul nostru e frumos! Ţăranul nos­tru iradiază, şi aici... Mă rog, pe primar putem să-I arătăm urât (Ştefan Ciobotăraşu era primarul), dar ţăranul care se duce el cu calul lui la gospodărie, trebuie să fie frumos, luminos! Asta e un monstru!» Eu, adică. Deşi mă idealizase biata doamna Beji cât putuse ea mai bine. Mi-a întins faţa, mi-a smuls părul la tâmple de puteam să joc şi Lenin, ce nu mi-a făcut! Când m-am văzut pe ecran...
     Dar rolul v-a plăcut...
     Daaa. Rolul, da! Discutia cu calul mai cu seamă, vai de mine! era o frumuseţe. Preda, săracu!...
     Cred că aveţi dreptate: discuţia aceea cu calul numai un actor care ştie ce înseamnă calul pentru ţăran putea s-o facă astfel.
     Să ştiti că nici numai asta nu ajunge: să te naşti într-un mediu bun. Mulţi se nasc într-un mediu bun, dar trec prin el cum trece gâsca prin apă. Or totul e să fi atent la ce trăieşti. Să ai spirit de observaţie şi ţinere de minte. Eu nu ştiu cât talent am, dar ştiu că desprind din viaţă foarte mult. Cum să faci film cu ţărani dacă nu ştii cum se leagă o obială pe picior ca să-ţi pui opin­ca? Indiferent că tu n-ai purtat opincă în viaţa ta. Nici eu n-am purtat. Dar ştiu cum este. Uite, am să mă duc înapoi, în anul 1925, când tata s-a angajat la «Astra Rome­nă», la Gura Ocniţei. Acolo am văzut eu sondorii cu munca lor de atunci. Nu în condiţiile de azi cu utilajele astea pe care le trimitem în lume, nu, ci la sondele cioplite de ei. Toată noaptea auzeam de acasă: hei-rup, hei-hop, hei-rup! Împingeau la sapa aia făcută de ei, şi cât mergea ea? Câţiva centimetri pe minut, ştiu eu... l-am văzut şi-i ţin minte. Cu opincile din bucăţi de cauciuc legate cu sârmă, cu pânză de sac pe picioare, cu pantaloni de aba roşi, cu chimi­rul lat strâns peste cămaşă, şi cu clopul pe cap — că veneau, săracii, din nordul Ardea­lului să muncească la sonde. M-au impre­sionat şi-i ţin minte...
     Dumneavoastră aţi creat, cu Ilie Barbu şi cu Ardeleanu, primele prototi­puri emoţionant-realiste de ţărani şi muncitori. Aţi creat un model dificil de urmat. V-aţi gândit la asta?
     Da, dar întotdeauna trebuie să te gândeşti şi că există unul mai bun decât tine. Nu-mi place actorul plin de siguranţă, care zvârlă din el talentul şi face să crape ecranul. Nu. Totdeauna trebuie să ai în tine acest gând, acest control: dacă e unul mai bun decât mine? Adică să ai acea bună­cuviinţă... eu îi spun modestie, a meseriei tale.
     Nichita Stănescu v-a făcut un foarte frumos portret în «Luceafărul». Spunea că sunteţi genial. Ce aţi simţit când l-aţi citit?
     Întâi mi-a fost ruşine, după aceea am fost emoţionat, după aceea aş fi vrut să-I caut să-l întreb cum i-a venit să spună lucrul ăsta... El îmi atribuie mie o gingăşie a lui. În orice caz, m-a tulburat foarte mult. Nu sunt atât de încrezut sau mărginit încât vorbele astea frumoase să mă facă să nu-mi mai cunosc măsura, să-mi pierd scara de valori între colegii mei, în breasla mea. Ştiu ce-am făcut fiecare. Unii m-au depăşit, altii sunt tot pe acolo, dar toţi ne cunoaştem locul.
     Aţi fi vrut să jucaţi şi altceva decât ceea ce aţi jucat până acum?
     Toată lumea spune că vrea să joace un erou al zilelor noastre. Şi eu vreau, dar să fie scris cu de toate. Că omul nu-i numai din calităţi făcut. Există şi câte un amănunt de caracter care poate e un defect, o tară, şi trebuie arătat ca personajul să fie crezut. Exact aşa cum un actor care joacă un bătrân, dacă n-are din când în când o mişcare mai vioaie, mai cu vlagă cum se spune, nu-I crezi. Că nici personajele astea de azi nu sunt scoase din cutie. Au şi ele undeva un model în viaţă. Un activist, un om politic nu poţi să-I arăţi făcut numai şi numai din cât încape într-o schemă. Fiecare are o biografie, o viaţă, cu nevastă, cu copii, o dramă a lui poate. Viaţa nu e făcută numai din activitate socială. Viaţa-i mai bogată, mai complicată, mai grea. Şi mai frumoasă. Să ştiţi că rolurile astea de eroi contemporani comunişti sunt mai ade­vărate în filmele vechi scrise de Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu...
     «Facerea lumii». Şi acolo aveaţi un rol foarte bun...
     Vedeţi, fiindcă era scris cu de toate, cum ziceam. Acolo eu eram mai firav, că abia ieşisem din spital şi Vitanidis mă şi gonea prin pădurea Băneasa pentru o sec­venţă care nici n-a mai intrat în film până la urmă...
     Spuneţi-mi, Colea Răutu, după o viaţă artistică lungă cât o viaţă de om, ce simţiţi când vă uitaţi în urmă la tot ce aţi făcut?
     Nu-s mulţumit de mine. Şi nu e povestea aceea cu: «se poate şi mai bine». Nu-s mulţumit, aşa. Mă tot întreb: dacă aş fi tratat altfel meseria asta, oare cum ar fi fost? N-aş fi vrut să mă repet. Grozav nu-mi place să mă repet. Dar când ţi se spune: «ăsta e emploi-ul tău» — ce te faci? Sau: «domnule, dumneata să faci cum spun eu, că eu fac filmul». E? Totdeauna am avut probleme. Pentru că eu nu pot să fac un lucru dacă n-am credinţă în el. Şi foarte greu am găsit înţelegere. De aici şi ideea că sunt un actor dificil. D-asta găsesc înţelegere la Sergiu Nicolaescu. El nu mă ia numai pentru că are nevoie de mine într-un rol, mă ia şi pentru că a găsit unul la fel de exigent ca el în profesie. Poate că am multe defecte, dar la capitolul exigenţei profesionale nimeni n-are ce să-mi reproşeze. Poate pentru că eu am învăţat meserie în vremuri mai aspre, pe când nu se putea face rabat cu niciun chip. Patronul trebuia să-şi scoata banii şi nu ierta. Acum, patronul suntem noi, nu? Păi atunci hai să fim, dar şi prin exigenţă! Să nu facem rabat la calitate; şi când spun asta, în niciun caz nu mă gândesc numai la actori... Eu ştiu că prin ceea ce fac îmi servesc partidul. Sunt şi eu o voce din multele care propagă cuvântul lui. Sunt un fel de editorial. Şi ştiu că trebuie să fiu un editorial bun. Poate greşesc. Poate mă înşel...
     În mod sigur nu greşiti şi cred că nici eu nu greşesc dacă vă urez: multe editoriale bune de acum înainte!
(Cinema nr. 4, aprilie 1981)

Tags: actorii nostri, colea rautu, desfasurarea film, eva sirbu, la moara cu noroc film, mihai viteazul film, neamul soimarestilor film

Comments: