Actorii noştri – Octavian Cotescu (1)

     Actorul nostru Octavian Cotescu, tovarăşul rector al Institutului de Artă Teatrală şi Cine­matografică „Ion Luca Caragiate" stă pe o ladă într-un culoar îngust de bloc nou, încă nedat în folosinţă, drept care folosit de echipa de filmare „Buletin de Bucureşti”. Stă înconjurat — ce înconjurat, înghesuit — de tot ce presupune filmarea într-un spaţiu ex­trem de îngust şi aşteaptă să intre în cadru. Dar nu intră pentru că lipseşte pălăria. Pălă­ria de socru mic pe care a purtat-o la cunu­nia fiicei sale şi pe care, firesc, trebuie să o aibă pe cap, şi acum când se întoarce acasă. Cadrul cu pricina. Până să vină pălăria, putem să facem trei interviuri în mod sigur. Ne in­stalăm, „izolaţi” în încăperea numită „dormi­torul”. Se uită la mine cu o expresie dezar­mant-grăitoare: „Ce-i fi vrând de capul lui?" Mă uit la el, la tovarăşul rector care acum este actor, care acum este Costică, un Cos­tică. Este un Costica aşa cum ştie el, Octa­vian Cotescu să fie altcineva, rămânând el însuşi. Stă prăvălit într-o rână, atitudinea lăbărţată, sacoul descheiat, faţa lucioasă, gesturi moi, lălâi, înţeleg tot personajul numai privin­du-l, dar, dincolo de personaj, pândeşte zâm­betul uşor zeflemitor, împunge privirea ascu­ţită, inteligenţa disperată a actorului în faţa „unei situaţii tâmpite de filmare”. Se află aici de la ora două, acum e cinci şi n-a tras nici un cadru. Mă uit la fiinţa asta dublă, Costică nu-ştiu-cum şi Octavian Cotescu, mă uit cum stă ditamai actorul pe care, în treacăt fie zis, în ultima vreme filmul îl plasează în tot felul de rolişoare, mă uit cum stă răbdător, de două ori răbdător în aşteptarea pălariei şi a primei întrebări a interviului nostru şi în loc să încep cu ce doream, încep cu cea mai ba­nală dintre întrebări: Cât de frumoase este meseria de actor — de film, de film — cât de frumoase mai rămâne ea în condiţiile date.
     Vai de capul nostru! Asta poţi să scrii? Aşa, ca supratitlu...
     Pot, de ce să nu pot? Dar de ce: vai de capul „nostru”?
     E, ziceam şi eu aşa... Meseria, săraca, frumoasă, dar întrebarea e bătută.
     Ştiu că e bătută. Eu contam pe răspunsul lui, nu pe întrebarea mea.
     Ce să-ţi spun? Că e o profesie ca toate profesiile, dar cu secretele ei, între care unele poate că e bine să fie cunoscute, altele trebuie să rămână secrete, pentru că profesia noastră are întotdeauna ca scop un rezultat finit care se adresează sensibilităţii oamenilor şi atunci nu sunt necesare dezvăluirile, mărturisirile complete în legătură cu acel chin fiecare clipă pe care îl presupune ea, profesia noastra. Acel chin iniţial şi pregătitor, însuşiri a aşa-ziselor „mijloace profesionale”. Chinul ăsta este o predispoziţie pe care actorul trebuie să şi-o cultive în contactul de fiecare clipă cu ceea ce numim...
     Mazilu: „Chestia aia, cum îi zice, domnule, că-mi stă pe limbă”...
      ...viaţă. Cu reacţiile umane cele mai in­time, cele mai surprinzătoare, pentru că viaţa, în toate situaţiile ei, este surprinzătoare şi senzaţia de adevăr pe care putem s-o obţi­nem pe ecran sau pe scenă trebuie să aibă neapărat la bază elementul acesta suprinză­tor. Comportamentul uman de la individ la individ nu are legi, deci expresia actoriceasca nu trebuie să aibă nici ea — cel puţin aparent — legi. Atunci când cineva dintre noi îşi pro­pune să se convingă pe el însuşi că ştie totul despre meserie, înseamnă, de fapt, că el a în­văţat câteva legi şi trăieşte cu iluzia că îşi cu­noaşte meseria. Fals. Viaţa se deschide altfel în fiecare clipă în faţa noastră, aşa încât pre­luarea elementelor ei de către artist trebuie să aibă acest caracter schimbător al unei deschideri continue şi a unor elemente de surpriză.
     „Eşti gata? Motor! Clac! Stoop! Ce faci, domnule?" Afară se filmează ceva care nu are nevoie de Costică şi de pălăria lui.
     Ceea ce place foarte mult marilor actori de film este tocmai acest lucru: ca filmul oferă şansa unei senzaţii de adevăr datorită elementului surprinzător care intervine în afara reacţiilor dinainte ştiute. De obicei sunt lucruri foarte simple, atât de simple încât declanşează în spectatori, la un moment dat, exclamaţia: aşa aş fi putut să fac şi eu. Această senzaţie a spectatorului se obţine însă printr-un mare consum, prin acel chin de care vorbeam şi pe care actorul dintr-un instinct de conservare sau din pudoare şi-I ascunde, mergând uneori până la o aparentă frivolitate. Actorul are un complex de inferio­ritate pentru că este supus veşnic acestui chin şi ca să i se sustragă, doreşte de multe ori se pară că face totul foarte uşor. lar când reuşeşte, i se întâmplă să fie categorisit drept uşuratic. Superficial.
     Dar de ce ţine un actor să-şi ascundă chi­nul? Chinul creaţiei să fie ceva de ruşine?
     Nu. Dar riscă să nu fie înţeles. De ce răspunde un actor atât de greu întrebărilor gazetereşti în legătură cu laboratorul lui atât de intim, atât de diferit de la un actor la altul, întrebări de tipul: „Cum elaboraţi dumnea­voastră un personaj?”, „Cum vă apropiaţi dumneavoastră de un rol?" etc. Pentru că sunt întrebări la care actorii nu pot să răs­pundă cu adevărat niciodată. Ei se fac că răspund, pentru că sunt întrebaţi. Adevărul este că nu se poate exprima construcţie normale de propoziţiuni şi fraze consem­nabile într-un articol, acest proces al creaţiei. Cum să explici, de pildă, ce actorul prin forţa împrejurărilor, prin obligativitatea de a întru­chipa personaje diferite cu caractere diferite, prin necesitatea de a intra, o viaţă întreagă, în mereu alte caractere, în mereu alte catego­rii umane, poate să creeze şi să-şi creeze suspiciunea unei labilităţi de caracter. Cum faci oamenii să înţeleagă, de pildă, că, pe de altă parte, fără această labilitate, fără această predispoziţie, căci este o predispozi­ţie de maleabilitate caracterială, profesiunea de actor nu poate exista? Şi atunci, se pune întrebarea, când, un actor, în toată viaţa lui de om şi de artist, este el însuşi? În ce măsura, dar mai ales când trebuie să rămână el însuşi? În special în zilele noastre, când publicul se află la un anume nivel de înţelegere care-I determine să respingă tipul de actor confrun­tabil cu problematica unei opere de artă. Pu­blicul de astăzi, evoluat, inteligent, şi-a for­mat un tip de actor necesar lui. El cere aces­tui actor să rămână el însuşi, să fie lucid, dar, mai ales, îi cere o atitudine faţă de ceea ce exprimă, o atitudine personală. Publicul de azi îşi cere un actor al său care să-I repre­zinte iar pentru ca să-I reprezinte, trebuie să raspundă tipului de erou actual: un om com­plicat din punctul de vedere sufletesc, din punctul de vedere al gândirii, un om care să nu aibă concluziile trase dinainte, printr-un desen elaborat de opera de artă, ci ele, con­cluziile, să reiasă în mod firesc dintr-un joc actoricesc care să însemne şi o demonstraţie umană, demonstraţie în care publicul se cere, se vrea implicat. Publicul doreşte, chiar orgo­lios, ca această concluzie a unei opere de arta să o tragă şi el împreună cu artistul.
     Reuşim noi asta? Şi cât? Şi cum? Şi în ce filme?
     Cred că în filmele lui Daneliuc. Cred că printr-un tip de actor de film foarte modern foarte complex, pe care eu l-aş defini prin Ştefan lordache, un actor foarte bogat, foarte surprinzător, care în faţa camerei de luat ve­deri să ştie să se elibereze de toată ştiinţa pe care o are despre meserie şi să creeze o sen­zaţie de adevăr care mă invită, ca spectator, să gândesc alături de el şi să particip la con­cluzii în legătură cu destinul personajului.. Nu vreau să fac un pomelnic de autori, de actori şi filrne, deşi aş putea, măcar aşa, unu, mai mic, aş dori însă să-mi exprim un punct de vedere critic asupra criticii. Eu nu sunt de acord cu cei care spun că cinematografia noastră a îmbătrânit. După părerea mea, cine­matografia noastră este încă foarte tânără. Mă îndeamnă să spun acest lucru faptul că aşa cum este ea, are un orgoliu: să fie ea însăşi. Să fie personală. Chiar şi atunci când gre­şeşte, greşeşte ca ea. Adică, greşeşte ca noi. Aşa cum şi reuşeşte, tot ca noi. Marile filme, vreau să spun, sunt acelea care ne reprezintă. Şi ele sunt şi foarte mari după părerea mea. Unul este Valurile Dunării, celelalt Pădurea spânzuraţilor. Inutil să spun cât creşte regretul meu — sper că împreună cu regretul nostru, al tuturor — pentru faptul că Liviu Ciulei nu mai face film de atâta vreme. Dacă Ciulei ar fi lucrat mai mult este aproape sigur că şi-ar fi putut permite şi luxul unui eşec, dar este la fel de sigur că eşecul acela ar fi fost al lui, adică eşecul unui artist. Mi se pare foarte important ca atunci când greşeşti să greşeşti ca tie. Şi încă ceva în legatura cu calitatea fil­elor noastre: ne plângem că nu „naştem ca­podopere”. Dar să nu uităm că nici alţii nu nasc zilnic capodopere. Ceea ce vedem noi pe ecrane, ca filme străine, reprezintă cele mai bune dintre cele mai bune şi nu dintr-un singur an. La 300 de filme, să zicem, produse de o cinematografie importantă, într-un an, dacă 3-4 sunt foarte bune, e mult. Este ade­vărat, unii au un plus de experienţă şi un grad de profesionalism mai mare decât al nostru...
     „Costicaaă!” — „Daa!” — răcneşte lânga mine Octavian Cotescu. S-a adus pălăria. De fapt, s-au adus cinci pătării, dar nici una nu este pălăria aceea... Unde am rămas?
     Da. Voiam să mai spun ca atunci când se analizează un film la noi, exista o frază care încheie automat orice observaţie critică asu­pra filmului: „şi totuşi actorii au fost buni!" Eu cred că noi riscăm să picăm în ridicol tot spunând că filmul e prost şi actorul e bun. Poate să existe un film mare cu actori proşti?
     Nu. Dar un film prost cu actori mari s-a mai văzut...
     Părerea mea este că nu se poate nici aşa. Actorul nu poate determina calitatea su­biectului, calitatea ideilor, calitatea situaţiilor. Un film se înlănţuie din nişte relaţii umane convingătoare, iar dacă ele nu sunt convingătoare, filmul nu poate fi bun, oricât de buni ar fi actorii. Cum poate să rămâna ,,actorul bun” în afara unor relaţii bine închegate, deci con­vingătoare?
     Pe momente. Pe bucăţele, pe care actorul le smulge filmului cu chinul de care vorbea el la început.
     A! Asta se poate! Dar dacă filmul nu convinge în întregul lui, degeaba convinge actorul într-un moment sau altul. Un actor poate să mintă puţin. El este o personalitate care aduce în faţă o lume, lumea lui, destul de bogată ca să impună şi care, la un mo­ment dat, îl poate face pe spectator să con­funde problematica filmului cu momentul respectiv actoricesc reuşit de care vorbeai. Dar pe mine, ca actor, nu mă intereseaza această „izbânda”. Dacă nu am o problemă de rezolvat, pornind de la experienţa mea de viaţă, punându-mi la contribuţie capacitatea de a pătrunde problematica filmului, şi chinul de a mă descurca în zona încurcată a relaţii­lor umane, dacă nu am această problemă pe care să mi-o pună un scenariu sau o piesă printr-un personaj cu senzaţia că este unicat, unicat în sensul în care de fiecare dată tre­buie să pornim de la o stare, cum spunem noi, o stare din care reacţiile umane să se nască într-un sistem de întrepătrundere orga­nică, un fond din care conflictul să nu apară ca un simplu accident introdus de scenarist sau de regizor, ci ca urmare a unor acumu­lări complexe şi complicate de relaţii, de­geaba! Pentru că noi nu putem fi învingători cu o operă cinematografică în faţa publicului decât prin această senzaţie de stare pură, de nemaivăzut, de nemaiîntâlnit, de care specta­torul este izbit, este surprins, este impresio­nat... Eu sunt marcat acum de o mare bucurie în teatru — cele două spectacole Tartuffe şi Cabala bigoţilor — un moment rar in viaţa unor artişti, momentul acela în care se con­stată ce intenţiile (fără intenţii nici un scriitor nu se aşază la masa de scris) ajung aproape în totalitate la sensibilitatea şi gândirea publi­cului. Noi cu aceste piese am vrut să spunem ceva, nu numai să jucăm, nu numai să ne fa­cem meseria, ci să spunem ceva şi asta este marea bucurie, să simţi că ceea ce ai vrut să spui chiar ajunge la spectator. Spectatorul este raţiunea de a fi a unui artist şi rar, foarte rar se atinge, într-o viaţă, echilibrul între do­rinţa, între intenţia ta de a-I mulţumi şi reali­zarea acestei intenţii. Şi ce înseamnă: a mul­ţumi spectatorul? Înseamnă a-I impresiona. lar acest efect de impresionare pe care opera de artă trebuie să-I producă asupra spectatorului trebuie repetat. Cuvântul repetiţie este banalizat dar sensul lui adevărat trebuie păs­trat şi folosit. Trebuie să repeţi de n-ori tre­când prin individualitatea, prin sensibilitatea, prin gândirea ta, totul pentru ca se te impre­sionezi tu, ca artist, cu o anume stare, pentru ca acea stare să ajungă la spectator. Dacă nu reuşeşti tu prin repetiţie, să fii surprins de ceea ce spune şi face personajul tău, nu reuşeşti să-I surprinzi nici pe spectator.
     A câta oară apare în discursul lui cuvântul: surprinzător. Sau: surpriză! De ce?
     Pentru că arta este viaţă plus înca ceva — n-am spus eu asta — iar viaţa este prin ex­celenţă, prin definiţie, surprinzătoare, neaş­teptată. Ca oameni de artă a căror profesie trăieşte sub imperiul orgoliului de a transforma realitatea în operă de artă, apare fi­rească dorinţa de a... surprinde ceea ce este... surprinzător în viaţă.
     „Costicăă!” Este vocea lui Virgil Calotescu şi tovarăşul rector, actorului nostru Octavian Cotescu, pleacă la cadru. A venit pălaria. Mă iau după el şi-I regăsesc în chip de Costică. Pedalează cu un aer încântat, de copil scăpat la borcanul cu dulceaţă, o bicicletă „de ca­meră”. Cu pălăria pe cap, cu sacoul pe el, apoi fără sacou, dar cu pălăria pe cap, încân­tat, transpirat, cu un aer sincer de sărac cu duhul, întipărit pe figură, cu un zâmbet bleg cum numai un actor genial poate să aibă, joacă, joacă, cu o plăcere nebună prostia în­cât doamne, de ce n-am o pălărie să mi-o scot cu respect în faţa actorului nostru Octa­vian Cotescu!