​Actorii noștri – Enikö Szilágyi-Dumitrescu

     „Mirandolina”! „Mirandolina”! „Mirandona!”. Apelativul, rostit pe toate tonurile posi­bile între implorare și reproș, urmărește făp­tura grațioasă care-și flutură buclele aurii, fustele bleu, râde, plânge, zâmbește, trist, șiret, cochet, sincer, suspină, leșină și, orice-ar face, umple scena cu prezența ei electrizantă. Sala frumoasa a teatrului din Târgu Mureș e plină ochi. Făptura blond-grațioasă este Enikö Szilágyi. N-am văzut-o niciodată pe scena. Ecranul minții îmi proiectează, bine­voitor și spontan, flash-uri din filmele ei. Zâm­bete misterioase din „Ioanide”. Expresia săl­batică din „Falansterul”. Prezența umil-provo­catoare din „Rug și flacără”. Apariția numai farmec retro din „Ultima noapte de dra­goste”. Frumusețea cu haz din „Secretul lui Bachus”. Privirile dulci-amărui din „Destina­ția Mahmudia”. Privirile lucid-îndurerate din „Zbor periculos”... Un hohot uriaș de râs aco­perit de ropotul aplauzelor mă întoarce la imaginea Mirandolinei: întinsă cu fața-n jos pe o masă, râzând complice spre public, în­dură, din partea Cavalerului păcălit, o pe­deapsă aplicată de-obicei copiilor. Scena nu-mi amintesc să existe în Goldoni. Ea exista însă în acest spectacol care e un fel de musical. Realizez, brusc, că mi-o puteam imagina pe Enikö Szilágyi oricum, numai într-o comedie goldoniană, nu. Ar fi un înce­put de interviu, mă gândesc, în timp ce bat la ușa cabinei și vocea grava, melodios gravă cunoscută din filme, mă invita să intru. Intru. În fața măsuței de machiaj actrița se desparte de Mirandolina. Cu gesturi moi, obosite, își șterge fardul de pe obrazul marcat de obo­seala spectacolului. Este al doilea, pe ziua de azi. Îmi zâmbește prietenos pe deasupra fla­conului cu lapte „Doina”. Dacă ar fi după mine, aș începe interviul acum, aici, în timp ce redevine ea însăși, cu fiecare strat de fard îndepărtat de pe chipul cu frumusețea sobra, inteligentă, caldă, prietenoasă. Bunul simț îmi șoptește că nu se cade. Experiența îmi șop­tește și ea — perfid — ca până mâine atmo­sfera asta se poate pierde. Dar nu se pierde. A doua zi ne regăsim pe aceeași stare, po­vestesc ce „vedeam” în timp ce ea era Miran­dolina. Îi descriu, cu lux de amănunte, ipostazele frumuseții ei în film. Surâde, amuzată.
     Culmea e că eu nu sunt frumoasă! Ve­deți și dumneavoastră! Am o față asimetrică, un nas despre care mi s-a spus demult că ar trebui neapărat să-I operez dacă vreau să fac o carieră cinematografice, dar nu l-am operat și am făcut, totuși, șaptesprezece filme cu el... Nu sunt frumoasă. Sunt doar foarte foto­genică. Dar, este adevărat, întotdeauna am fost luată în film pentru înfățișare. Și întotde­auna am sperat să fiu mai mult decât o înfățișare. Să dau ceva dinăuntrul meu. Simt că pot. Poate mă înșel, dar simt că pot. Și cred că nu mi-am făcut o „firmă” prea bună cu ro­lurile de până acum. Dar le-am făcut! Le-am acceptat, fără să mă gândesc la urmări. Ar fi trebuit să joc mai puțin și mai consistent. Dar știți cum e la început: îți spui că nu ai voie să refuzi, nu se cade, nu e bine, pentru că, de fapt, nu știi nimic și n-ai cum învăța decât ju­când. Dacă spui: nu, este ca și cum ai refuza să înveți meseria de actriță de film — pentru că este o meserie aparte și ea nu se învață citind cărți de cinema. Eu am citit și nu mi-a folosit la nimic... Așa încât, chiar dacă din toate filmele mele îmi amintesc cu plăcere doar vreo patru roluri, cred că profesional mi-a prins bine. Au fost încercări din care am învățat nu doar ce trebuie să fac, dar și ce nu trebuie să fac. Pentru că și din eșecuri înveți. Din toate înveți. Totul îți folosește în meserie. Ca și în viață. Din păcate, la film ceea ce faci rămâne și nu este cotat ca exercițiu, ci ca o muncă actoricească. Aici e pericolul... La Destinația Mahmudia, de exemplu, chiar am crezut că pot să fac alt gen de rol. Era o fată oarecare, profesoară de desen repartizată în provincie, o fată ca multe altele, cu probleme obișnuite, normale... Dar n-am reușit nimic. Nici nu „arătăm bine”, nici nu jucăm bine. Dar poate că experiența aceea mi-a folosit acum, la Cale liberă unde am avut senzația că încep să mă apropii de ceea ce vreau și cred eu că pot sa joc. Este adevărat că mai întâi de toate mi-am schimbat complet... înfățișarea. M-am tuns foarte scurt, mi-am pus ochelari — pe care, între noi fie vorba, ar tre­bui să-i port și în viață — m-am simțit dintr-odată dezlegată de exteriorul meu, știam că nu trebuie musai să arăt bine, arăt cum arăt și am posibilitatea să joc o femeie ca toate femeile. M-a ajutat foarte mult Nicu Stan, ne știam de la Punga cu libelule unde a fost operator (în paranteză fie spus, cred că la film operatorul este foarte important pen­tru „soarta” unui actor) și l-am regăsit acum ca regizor extrem de atent la ce simte acto­rul, ce gândește el, ce spaime are, ce obsta­cole de trecut. Am repetat mult împreună, mi-a explicat ce vrea, ce trebuie să fiu și să fac, m-a îndemnat tot timpul să-i spun și eu ce cred, să încerc, să îndrăznesc, să-i propun variante... Mi-a fost de mare ajutor. Simțeam că primesc ceva de la el, ca profesie și, deci, puteam să dau și eu ceva. Unii actori nu au nevoie de regizor. Eu nu pot lucra fără regi­zor.
 
     Presupun că nu v-a fost ușor să vă împărțiți între teatru și film. Și pentru actorii din  București e complicat... Probabil ați fi dorit foarte mult să faceții film...
     Nu neapărat. Îmi plăcea, mă tenta, dar nu „ardeam” să joc. Iar timp aveam, pentru că la început în teatru n-am jucat mare lucru. Roluri episodice. Abia în ultimii ani am înce­put să joc mai serios. „A cincea lebădă”, Veta din „O noapte furtunoasă”, Viola din „A 12-a noapte”, „Doi pe un balansoar” și, în fine, în­tâlnirea foarte importantă pentru mine cu Hagi Culea la piesa iui Guga „Evul Mediu în­tâmplător”. Spectacolul acela trebuia să-I ve­deți... Când am debutat în film eram studentă în ultimul an. Pița m-a „descoperit” și m-a distribuit în Ioanide. Atunci chiar m-am spe­riat. Nu știam nimic, dar absolut nimic despre ce înseamnă relația cu aparatul. Mă simțeam ca o sălbăticiune. Paradoxal, dar cred că exact atunci a început să mă atragă filmul. Prin ceea ce nu știam despre el și voiam să aflu. Iar după ce am început să aflu, mi-a plăcut ideea că la film, ceea ce faci rămâne. Uneori din păcate, alteori din fericire, dar rămâne. Asta te și obligă enorm să fii atent, să-ți dai osteneala să fii exigent... Dar ce târziu aflăm lucrul ăsta! Și câte prostii fa­cem până se așază el bine în conștiința noastră!
     
     V-ar fi fost mai ușor dacă ați fi rămas pe scenă? Dacă ați fi respins experiența filmului?
     Probabil ca da. Dar aș fi fost cu mult mai săracă sufletește. Oricum, altă profesie mi-aș fi putut face. „Morbul” ăsta îl am din familie. Tata a fost cântăreț de operă, mă lua cu el la spectacole, la trei ani am văzut „Tra­viata”, iar când eram întrebată — cunoașteți întrebarea aceea stupidă pe care o pun adul­ții copiilor „Ce vrei tu să te faci, puișor, când o să fii mare?” — eu răspundeam: „cântăreața de operă, ca tata!” Mai târziu visam să joc Violeta, singurul rol pe care mi-I doresc până-n ziua de azi. Pare stupid... Dar după ce am văzut „Doamna cu camelii” la Teatrul Mic mi-am dat seama că nu e deloc stupid. Și dintr-o melodramă se poate face un specta­col genial. Poate sunt subiectivă, pentru că îmi place enorm Valeria Seciu. O găsesc extraordinară. Am încercat să văd tot ce a făcut și în teatru și în film și cred că este cea mai mare actriță a noastră la ora actuală.
 
     Cu sau fără voie ați pus un punct mare pe „i”: calitatea spectacolului este o pro­blema care privește și filmul în cel mai înalt grad. Care credeți că sunt căile de acces către acele filme în stare să răspundă nevoii de spectacol a publicului, dar și să-I deschidă apetitul pentru operele de calitate?
     În primul rând subiecte interesante, cu mare încărcătură de viață, expuse în scenarii bune, consistente, valoroase. Asta mi se pare a fi baza. Mă gândeam chiar zilele astea, ce bine ne-ar prinde un serial tv despre Emi­nescu. Sau Enescu. Sau Brâncuși. Sunt geniile noastre recunoscute în toată lumea! Cred că pe lângă filmele de actualitate pe care nu tre­buie sa le neglijăm, este viața noastră de azi în ele, nu? și-ar găsi locul și asemenea ecra­nizări pentru micul sau marele ecran. Ce idee superba a fost să se facă un film despre Lu­chian! Sau Ciprian Porumbescu. Avem atât de mulți oameni valoroși, de ce să nu-i arătăm oamenilor? Filmul are puterea asta să păs­treze, ca o memorie; fapte și oameni. lată, ni­meni nu va uita acum construcția metroului pentru ca s-a făcut filmul Cale liberă... Eu cred în oameni și cred și în cei care nu au încă o educație artistică bine formată. Dacă li se oferă subiecte valoroase, nu se poate să nu ajungă la mintea lor, la sufletul lor. Refuz să cred că unii oameni nu gândesc decât în termeni elementari. Toată lumea aspira spre un „mai sus”, „mai bun”, „mai frumos” indiferent de nivelul de cultura. Totul e să-i dai omului materie de gândire bună... Apoi, desigur, contează foarte mult forma în care așezi acea materie. Concepția spectacolului — tea­tral sau cinematografic. Există regizori deo­sebit de înzestrați și aceia trebuie încurajați. Pentru că un regizor netalentat poate com­promite cea mai sublima temă; cel mai extraordinar text. Calificarea și talentul sunt importante în toate sectoarele vieții. Mi se pare normal să fie importante și în arta spec­tacolului... Apoi, îți trebuie materialul uman care să desăvârșească spectacolul: Colectivul Trupa, cum se spune în teatru, echipa, cum se spune la film. Actorii, în primul rând, pen­tru că ei sunt aceia care duc textul spre public. Aici lucrurile se complică puțin: începe mai de departe. Cine intră în institut, acela va și ieși din institut, ca actor. Și nu poți să creezi colective excelente fără oameni exce­lenți. Noi, aici, la Târgu Mureș avem institut de teatru. Dar absolvenții lui ajung — chiar dacă nu toți se face și film la un moment dat. După părerea mea nu ne-ar strica deloc ca la examenele de admitere, alături de comi­sia noastră să mai existe și o comisie din Bu­curești alcătuită din oameni de teatru și film, regizori, actori, critici, oameni care „au ochi” și sunt direct interesați ca în institutul nostru să intre cei mai buni dintre cei mai buni, pen­tru că mai târziu vor lucra cu acești studenți sau le vor judeca munca... Sigur, soluțiile nu Ie poate găsi un actor. Un actor însă, cu­noaște lucrurile din interior, și eu am fost studente și știu .ce a însemnat pentru mine perioada aceea. Îl aveam profesor pe Kovács György și el spunea: „Copii, la București se face un teatru extraordinar! Trebuie neapărat să mergeți să vedeți! Aveți ce învăța!” Și el și cu bătrânul Tompa care era rector (el a înființat acest teatru din Târgu Mureș, mai întâi ca teatru secuiesc apoi și cu secția română) or­ganizau deplasări de studiu la București. Oa­menii aceștia se zbăteau pentru studenți. Se gândeau că noi venim după ei și aveau grija ce lăsă în urma lor... Eu sunt acum om în toată firea și tot simt nevoia se văd ce fac co­legii mei, să mă confrunt, să învăț, uneori. Pentru mine a fost un eveniment „Hamlet”-ul pus în scene de Gabor Tompa de la Cluj și am putut să fac o comparație cu „Hamlet”-ul bucureștean pus de Tocilescu. Mi s-a părut o concurență de viziune regizorală, dar o con­curență frumoasă, pozitivă, folositoare publi­cului. Am regăsit la Cluj un gen de teatru asemănător cu cel care se practice la Bucu­rești sau la Sf. Gheorghe sau la noi, la Târgu Mureș. Dar, ca să ai termen de comparație, trebuie să vezi. Pentru ca noi să putem educa, prin munca noastre publicul, trebuie în primul rând să ne „educăm” noi mereu și mereu. Arta este hrană spirituală... Iertați-mă, am pornit de la film și am ajuns la teatru. Dar eu cred că lucrurile astea sunt valabile și pen­tru cei care fac film...
 
     Așa este... Dar spuneți-mi, ce credeți că ar trebui să „atace” în special filmele noastre, pentru ca ele să devină, cum frumos spu­neați, o „hrana spirituală”?
     Dinu Săraru, după un spectacol, mi-a spus altfel: „Refuz să cred că ești de limba maghiară!” Mi-a făcut plăcere, pentru că m-am luptat destul cu accentul meu. Românește, sigur că am vorbit din copilărie, dar prost, cu accent, iar mama și tata, săracii, nu aveau cum să mă corecteze. Liceul I-am făcut în limba maghiară, institutul de aseme­nea. Când am făcut primele filme și, din cauza accentului a trebuit să fiu dublată, mi-am spus că nu se poate! Ce fac eu nu este lucru serios. Jocul unui actor nu în­seamnă numai mimică, înseamnă și rostire. Atunci am început să exersez. Citeam foarte mult, două-trei ore pe zi cu voce tare, să aud cum „sună”. Constantin Codrescu însă a fost omul care m-a pus la o încercare foarte dură: m-a distribuit în „Judecată în noapte”. Nu mai jucasem niciodată pe scenă în limba ro­mână. Și acolo nu te poate dubla nimeni. Acela a fost un tur de forță pentru mine, dar și pentru soțul meu. M-a ajutat enorm. El este piteștean, dar a început să capete ac­cent ardelenesc. Vedeți, mă gândesc că poate, la începutul meseriei și handicapul ăsta al limbii m-a determinat să nu spun ni­ciodată nu când eram chemată la un film. Îmi era rușine. Îmi spuneam că există atâtea ac­trițe cu care regizorii n-ar avea probleme de dublaj, de accent... Și ei mă aleg pe mine. Cum să refuz? Acum însă nu se mai poate. N-aș mai avea nici o scuză. Nu mai sunt o co­pilă. Nu mai am voie să accept orice. Cu orice risc, chiar cu riscul de a nu mai fi che­mată niciodată la film, nu mai am voie sa ac­cept un rol în care nu cred. Din respect pen­tru mine. Din respect pentru public, trebuie să am răbdare și să aștept rolul acela pe care eu cred că pot să-I fac. Oricât ar fi să-I aștept. Daca n-am să fiu în stare să am răbdarea asta, am să-mi pierd încrederea în mine. Iar fără încredere, în meseria noastră, nu poți să faci nimic. Dacă nici tu nu crezi în tine, cum să creadă alții? Cum?
 
     Imaginea Mirandolinei vaporoase care în hohotele sălii primea o „pedeapsă corporală” destinată de obicei copiilor a rămas în urmă nu cu o seară, ci cu două secole. O actriță tânără, frumoasă mă privește în ochi drept, scrutător, ca și cum ar putea să afle acolo răspuns la întrebarea el. Apoi, pe fața despre care ea spune că nu e decât fotogenică, înflo­rește un zâmbet ușor. Întinde, peste masa care ne desparte, mâna cu degete incredibil de lungi și subțiri și oprește casetofonul.