Pare un erou de Camil Petrescu, om care „vede idei”, temperament dinamic, de o intensă scăpărare, actor cu manifestări plurale, imposibil de fixat într-o singură familie de personaje.
Căutându-şi interpreţi pentru filmul
Citadela sfărâmată pe care l-a turnat în studiourile noastre, regizorul francez Marc Maurette l-a distribuit în rolul principal, după ce l-a văzut jucând teatru, pe Kovács György, actor al Teatrului de limbă maghiară din Târgu Mureş. Alegerea s-a dovedit cu totul inspirată, succesul în rol al actorului Kovács înscriindu-se ca o adevărată revelaţie în peisajul cinematografic de început al filmului românesc. Kovács a încarnat un tip de intelectual ratat, ulcerat de ambiţii nerealizate şi eşuat într-o atemporalitate criminală, alimentată de obsesii şi false rafinamente. Mulţi actori au încercat să realizeze în teatru acest rol, dar prea puţini s-au apropiat de creaţia lui Kovács. E cu atât mai îmbucurător cu cât ea a fost realizată pe film şi era de presupus că regizorii îl vor solicita pe actor şi pentru alte pelicule.
A urmat însă o lungă pauză şi-abia anul trecut, regizorul Vladimir Popescu-Doreanu l-a solicitat pentru
Runda a Vl-a, iar
Liviu Ciulei i-a încredinţat rolul baronului Karg din
Pădurea spânzuraţilor.
Cu precizie şi minuţie, Kovács-Karg a devenit o identitate, actorul a îmbrăcat o dată cu uniforma ofiţerului habsburg, veştmântul spiritual al unei clase. Figura parodic-patriotului comandant de oaste a fost compusă dintr-un cumul de detalii în aparenţă nesemnificative, ea s-a desenat cu profunzime, nu atât în scenele „de spectacol”, cât, lucru mai complicat, în cele „nefilmice” (secvenţa invitării lui Klapka, la ceai ori audienţa cerută de Bologa). Baronul nu e numai un militar greoi, un cinic conducător de armată, cu decizii de o sălbatică brutalitate, infatuat şi laş; el nu are voluptatea războiului şi chiar când ucide, o face nu cu frenezia bestiei, ci cu o imensă detaşare, cu plictiseală aproape. E un angrenaj al ruginitului mecanism opresiv feudal, care reacţionează în virtutea unor porniri ancestrale, de un dublu anacronism.
Chiar şi numai această idee, comunicată cu strălucire de către Kovács, e doveditoare pentru harul acestui mare actor de teatru şi film…
