Stimate Colea Răutu, într-un fel, interviul nostru a început la conferința de presa care a precedat premiera filmului Miracolul
: ați făcut atunci o mărturie de creație care i-ar interesa și pe cititorii noștri.
Cum obișnuiesc de totdeauna, personajului meu i-am imaginat o biografie. Drept să spun mi-ar fi plăcut să-I cheme nu Mîrza, ci Mîrzec, poate din cauza facies-ului meu. M-am tot întrebat unde să fi dispărut el după primul război mondial? Și de ce umblă tot timpul călare și cu pușca la el, în bandulieră, ca la cavalerie? Nu m-am gândit nicio clipa ce se aseamănă cu un erou de western, dar am bănuit că, fiind din fire un însingurat, s-ar fi putut să fi plecat spre America, ca atâția țărani mânați de necaz și sărăcie. Poate de aceea și poartă o pălărie mai ciudată. Doar cu halatul acela lung nu m-am împăcat. Și nici cu tonul de sfătoșenie. Fața asta a mea nu-i de Moș Ion Roată! Da, într-adevăr, nu trebuia să fiu prea viguros, dar se prea poate să mă fi lăsat antrenat de entuziasmul băieților acelora pentru că i pe mine mă preocupa soarta satului. De aceea mă interesează tot ce se întâmplă și mă bucur când, în fine, niște tineri se apucă serios de treabă. Așa că vin la ei cu un iepure și le zic simplu: „Vreme bună. I s-o făcut de jăratec. M-am gândit că după atâta muncă, vi s-o fi făcut foame.” Frumos e și simțământul ce mă leagă în continuare de femeia pe care am iubit-o cândva. De fapt, e un sentiment reciproc, cum se vădește în acel moment când ea vine să-mi ceară să-i găsesc bărbatul, iar eu îi răspund simplu: „ Așa mi-o fost data să ți-I aduc eu...”
Totdeauna vă implicați atât de intens în construirea unui personaj?
Shakespeare eu n-am prea jucat și la mai modernii noștri autori am îndrăznit, uneori, mici imixtiuni în text. Mi s-a întâmplat să fiu de folos autorului! Pentru că se mai întâmplă — de exemplu — acțiunea să se petreacă în negura de vremi și eu să mă trezesc în gură cu un radical! Îmi cam bat singur cuie în talpă. Fiindcă așa mi-e mai greu: caut cuvântul potrivit cel mai potrivit, îl uit, îl regăsesc, mă nemulțumește, iar caut și asta e dificil. Chiar și pe tema pronunției mi se întâmplă să mă contrazic. Țin minte, eram la primul film. În 1954, la
Desfășurarea, și o zi întreagă m-am ciondănit cu inginerul de sunet pentru că eu țineam morțiș ca Ilie Barbu, țăran sărac și desculț, să vorbească ca semenii lui: „Măi Vasil”, „măi Gheorgh'!”, estompând sfârșitul cuvintelor și mai ales apelativele, rostind nu cu dicție literară, ci „rurală”.
Vorbirea ar fi una din fațetele Firescului (scris chiar așa, cu majusculă) pe care-I admirăm totdeauna la dumneavostră.
Firesc înseamnă a vorbi și a te comporta ca oamenii. Oamenii — adică personajele care-i reprezintă pe oameni. Pentru că depinde cine și ce are de spus. Depinde de erou, depinde de situație. Tocmai am terminat de filmat la
Sergiu Nicolaescu. În
Mircea cel Mare, un comandant de oști, sfetnic al Mehmed și Baiazid și chiar al lui Mircea, care mă iartă la Rovine. Eu totdeauna mă purtasem dur cu el, vorbindu-i de la înălțimea rangului meu de sol al Padișahului, dar, când a venit ceasul socotelilor, a trebuit să mă închin lui. El însă a poruncit să fiu eliberat, tratându-mă cu mare cavalerism. Încât și rostește cu regret: „Păcat că nu ești otoman!” Mai târziu îi voi ajuta să-I dea jos pe Mehmed și ridică în tron pe fratele acestuia, Musad. Sergiu Nicolaescu am colaborat mult, dar îmi place să cred ce, de astă dată, s-a depășit pe sine. A plecat de la un scenariu al lui Titus Popovici foarte frumos și bine documentat, cu mult suspans, care i-a permis și o impresionantă desfășurare de „forțe armate” cum nici în marile montări nu s-a prea văzut. Iar Nicolaescu, care știe ce vrea și are o capacitate de organizare excepțională, are și o forță de muncă „drăcească” și nu trebuie uitat nici ca el este și regizor și protagonist. Sper să iasă ceva și din rolul meu: l-am făcut cu multa poftă de joc, de dragul rolului, de dragul lui Sergiu Nicolaescu, de dragul de a mai exista pentru public! Au fost filmări grele, pe vreme rece, scene de călărie, multa alergătură. Dar totul e bine când se sfârșește cu bine... La filmare și când nu joc stau tot timpul pe margine și privesc. Câteodată, chiar dacă întâmpin reticențe, mai dau și sfaturi. Fiindcă, la o anumită verste, ai oarecare experiență și arzi dacă ai ceva de spus. Mie nu mi-e indiferent cum joace mai ales partenerul meu direct în piesă, în filmul pe care-I realizăm împreunăl Chiar dacă actorul e mai tânăr, sunt în stare să-l întreb: „crezi că-i bine să-ți dau replica
așa?” În teatru de la spectacol la spectacol, vezi cum portează rolul la public și poți opera mici schimbări, asemeni scriitorului care, dacă se căiește de prima versiune a operei, își găsește salvarea într-o ediție „revăzută și adăugită”. La film, însă, odată turnarea terminată, totul s-a pecetluit, „s-a tipărit”. Dar astea sunt lucruri știute.
În ce măsură considerați dumneavoastră că intuiția contribuie la reușita unei creații artistice?
Am mai spus-o demult: poți să ai un „tupeu” scenic teribil, la fel precum copilul inconștient care, la insistențele mămicii, spune frumos poezia la musafiri. În cazul actorului, dezinvoltura de acest gen ține de un naturalism care cade prea puțin sub incidența artisticului. Talentului, care trece deopotrivă prin suflet și spirit, n-a putut nimeni să-i dea definiția. Sigur, există actori culți și actori cultivați, actori cerebrali care-și construiesc personajele pe criterii logice. Intuiția, însă, cred că funcționează într-o sferă limitată de situație in viață, ca și în artă. În cazul unei întâlniri sau în cazul unei confruntări. De intuiție poate fi vorba la un operator ce filmează un meci și-și îndreaptă camera spre traiectoria posibilă a mingii. Dar ca să creezi un personaj doar din intuiții nu cred că se poate. Bineînțeles, dacă ai fantezie, poți începe să-I conturezi, dar tot trebuie să fi existat, în prealabil, niște minime repere: de lectură, de documentare — ca sa poți broda apoi o biografie pe porțiunea ta de text.
Recitind cu plăcere paginile de curând încredințate Revistei Teatru, pagini în care rememorați episoade semnificative din cariera scenică, abia așteptăm să vă întreb pe când niște amintiri despre cinematografie? Și mai voiam să vă întreb cum explicați dumneavoastră performanța deosebită de a fi și actor de revistă și actor de dramă, cu același succes?! Și care din genuri vi se pare mai complicat?
Deocamdată mi-e greu sa-mi relatez amintirile în fața unui magnetofon și mă mulțumesc să le scriu. Și asta pentru că la șuete, la un pahar de vin bun, mă descurc foarte bine povestind chiar in imagini cinematografice și mi se tot spune: De ce nu le pui pe hârtie? Și am ce povesti!... Și fiindcă m-ați întrebat de gen și de complicat, aș putea să vă răspund: mai întâi nu complicat, ci complet și dificil — după mine — este opereta pentru că artistul trebuie să spună proză, să cânte și să danseze, ceea ce nu-i la îndemâna oricui. Neavând toate aceste date la „parametrii” necesari, m-am și lăsat de operetă și m-am dus la teatru. Bunul simț și simțul măsurii m-au mutat. Faptul că totdeauna am gândit că în Sala sau pe platou există cu siguranță cineva care ar putea face personajul mai bine decât mine, ar putea interpreta, ar putea specula situația respectivă mai bine. Niciodată n-am urmărit să vin și să zic: lacă-tă-mă-s! Apoi contează și publicul în fața căruia evoluezi, pentru că în spectacol exista un dublu schimb: se oferă și se primește. În ambele sensuri, de la rampă către sală și invers. Publicul e greu să-I împaci. Actorii mai fac uneori de drăguț succesul și concesii încurajând râsul facil. Dar pe spectatori trebuie să-i faci să înțeleagă cât arta nu-i o joacă-în-joacă, ci un lucru serios, cu rezonanță în inima și judecata lor.
Din mulțimea de personaje interpretate, de care v-ați atașat cel mai mult?
În toate rolurile pui suflet. Fiecare e al tău și chiar dacă nu-i desăvârșit tot îl treci la răbojul personal și se cheamă că l-ai îndrăgit un rol secundar poate să-ți dea satisfacții. Acum, că m-ați întrebat, mi-a venit în minte o comparație: într-un spectacol, până și un rol episodic poate fi ca o literă frumos colorata și caligrafiată, punctând un început de capitol dintr-o operă literară. Totul e să găsești pentru numele tău caracterele potrivite ca să-ți înscrii cu cinste monograma. Atunci ești sigur că va rămâne ceea ce ai făcut. Așa că-mi amintesc cu dragoste nu numai de țăranul Ilie Barbu din
Desfășurarea, de căprarul Pintea din
Moara cu noroc, de Ardeleanu din
Setea, de Temir Bei din
Neamul Șoimăreștilor, de Mamulos din ciclul haiducilor, ci și de mulți alți eroi episodici al căror nume nu mai contează. Cu ce sunt mai prejos schițele lui Caragiale față de piesele sale? Nu se poate compara o romanță cu o sonat, nici un lied cu o uvertură, nici cupletul cu tirada. Dar o valoare interpretativă înaltă poate exista în oricare din genuri. Un cântăreț de operă poate uneori să te emoționeze mult mai tare cu o simplă canțonetă. Așa să știți: rolurile mici — episodice — dau și ele satisfacții. Depinde cum sunt făcute. Un actor poate să stea în scenă trei acte și un coleg, cu o singură replică, să ia toate aplauzele. Asta-i profesia!
Actorul sfințește rolul!
Titanul Gabin, care a început și el prin a fi o „promisiune”, este tipul de actor care se păstrează mereu același fără să fie totuși niciodată la fel. E o mare distanță — și nu numai în timp — între
Bestia umană și
Domnul și asta pentru că „s-a dus și nu s-a dus” el la personaj. Iertată fie-mi îndrăzneala, dar încerc și eu uneori același lucru! Regizorii, și am colaborat cu mulți, se pare că au fost mulțumiți de mine, de vreme ce nimeni încă nu mi-a spus că l-am dezamăgit în vreun rol. Dar, poate că am lucrat doar cu prieteni!
Prieteni ai dumneavoastră, atunci, puteți să-i considerați pe mulți. Aș cuteza să spun: pe toți spectatorii dumneavoastră!
