Unităţi de frumuseţe, dar şi de utilitate

     Ambiţia documentarului
     Tot mai numeroase în ansam­blul preocupărilor actuale ale studioului «Alexandru Sa­hia», filmele utilitare îşi de­păşesc pe zi ce trece condi­ţia iniţială a unor simple pres­taţii «de servici»; precumpă­nitoare cantitativ, ele se angajează cu con­secvenţă în bătălia pentru «o nouă calitate», sporindu-şi continuu aria de acţiune for­mativă şi educativă, diversificându-şi per­severent mijloacele specifice de exprimare. Nu în puţine din «comenzile» executate în ultima vreme, descifrăm astfel cu bucurie, tonuri şi nuanţe de o nebănuită vitalitate, descoperim incursiuni curajoase în ocea­nul realului, neîntâlnite la tot pasul nici chiar în domenii mai pretenţioase ale non­ficţiunii.
     Să fie acesta — ne întrebăm, urmărind câteva secvenţe de o autenticitate de-a dreptul cutremurătoare, din Fumaţi?! de Mircea Săucan — doar un documentar de propagandă antitabagică, realizat la cere­rea Ministerului Sănătătii? Să folosească oare eforturile supraomeneşti surprinse plenar în Captarea sondei în erupţie liberă aprinsă, numai instruirii specia­liştilor în stingerea incendiilor de mari proporţii? Dar acerbele notaţii critice din Platforma electronică să-i intereseze exclusiv pe cei vizaţi ori implicaţi? Şi asemenea exemple de scurtmetraje cu o încărcătură ideatică ridicată, doldora de «unităti de frumusete» (desigur, frumusete «utilă»), în primul ar putea continua. Înainte de a vedea dacă spaţiul acordat rubricii ne va permite popasul şi asupra altor pelicule, trebuie să mai adăugăm însa câteva precizări referitoare la titlurile deja menţionate.
     După o atât de lungă absenţă, Mircea Săucan revine în arenă cu Fumaţi?!, film obsedant şi tulburător, de natură a se păstra îndelung în memoria privitorilor. Sprijinit cu credinţă de operatorii Ti­beriu Lazăr şi Emil Nastovici, regizorul strecoară cu o nedesminţită măiestrie ar­dente fărâme de umanitate, picură în dozaje rafinate stropii fierbinţi ai unei adânci înţelegeri faţă de suferinţele semenilor. Fu­mător sau nu, spectatorul nu se va putea desprinde uşor din răscolitoarea ambianţă audio-vizuală a unui final cu rezonanţe simbolice, nu va putea uita multă vreme acele sonuri şuierate parcă, de fiinţe răvă­şite de o neiertătoare maladie, pentru care rostirea versurilor eminesciene înseamnă mai cu seamă speranţă, o imensă speranţă...
     Energic şi palpitant, aidoma unui film de aventuri, se dovedeşte Captarea son­dei în erupţie liberă aprinsă, realizat de o echipă alcătuită din David Reu şi Adrian Istrătescu (regie), Tiberiu Lazăr şi Eugen Lupu (imagine). Neşovăielnici în recepta­rea imediată a evenimentului insolit, cineaş­tii se implică în sforţările concentrate întru domolirea pârjolului dezlănţuit din adâncuri, «captând» pe peliculă momentele impresionante ale unor acţiuni de intervenţie efectuate în locuri unde dogoarea nu per­mite decât accesul fugar al lentilelor tele­obiectivului.
     În Platforma electronică, semnat de regizorul Alexandru Gaşpar împreună cu operatorul Romeo Chiriac, temeinică ana­liză a activităţii economice dintr-o impor­tantă zonă industrială a Capitalei, «unita­tea de frumuseţe» este dată cu precădere de mini-anchetele înfăptuite prin filmări de tip ciné-vérité, procedeu de verificată audienţă şi eficacitate cândva, devenit însă, în vremurile mai apropiate, nu se ştie bine de ce, un soi de «rara-avis» al întregului câmp documentaristic.
     Fără a apela la asemenea incitante solu­ţii cinematografice, nesolicitate de altfel nicidecum de subiect, regizorul Eugen Gheorghiu şi operatorul Eugen Lupu ne propun, la rândul lor, în Roadele ştiinţei în Sahara olteană o incursiune într-un ţinut de vis; acolo unde odinioară nu se afla altceva decât «nisip, nisip, nisip», graţie metodelor moderne de irigare şi meca­nizare iniţiate de cercetători, se întinde acum, cât vezi cu ochii, verdele crud al viilor şi livezilor de pomi fructiferi.
     Pline de virtuţi, «utilitarele» nu reuşesc să se elibereze pe de-a-ntregul din chingile servituţilor, nu pot ocoli întotdeauna cap­canele dificultoase ale comentariilor, nici didacticismul adeseori atât de greoi al sche­melor explicative. Sunt minusuri inevitabile (câteodată), care întunecă pe alocuri meri­tele tot mai evidente ale scurtmetrajelor apartinând acestei vaste categorii, scurtmetraje ce s-ar cuveni să fie propulsate cu ceva mai multă insistenţă pe ecranele cinematografelor.