REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Un K.O. angelic


     Interpreți și roluri
   Singurătatea băiatului care, în ajunul Anului Nou, caută înfrigurat la telefon, un prieten cu care să împartă timpul (și cât de mult timp pare să aibă: „mă mai plimb”, „poate intru la un film”), face concurența vieții, pentru că, pur şi simplu, totul nu este decât o „secvența” dintr-un viitor film. Atât de bine strecurată, regizoral, printre scenele străzii, încât cei ce așteptau să le vină rândul la telefon se înfurie în fața insolenței acestor artişti care se joacă de-a viața. În schimb, singurătatea tânărului responsabil de restaurant, cel de-al doilea episod din Secvențe, face concurență cinematografului însuși. Dacă regizorului (din film, nu al  filmului) îi dă mâna sa spună despre eroul lui Mircea Diaconu, „mă, ce tip”, performanța actorului mi se pare a fi aceea de a interzice spectatorului acest drept mediocru. Comicul apariției sale se risipeşte repede, pentru a lăsa loc unei buimăceli dramatice. Omul este pe cale de a face o descoperire fundamentală, dacă e ceva rău pe lume este să fii singur”, dar parcă mai are nevoie de o confirmare a cuiva mai înțelept, care măcar să aibă răbdarea să-I asculte. De aici întrebările sale, pe care Diaconu le slobozeşte cu o infinită teamă, ca și cum ar încredința semenitor un secret de preț. „Am făcut rău că i-am arătat că o iubesc?” De aici hotărârile sale „dure” pe care le comunica numai şi numai în speranța că cineva i le va infirma: „o dau afara și rămân singur”. Dar cine sa fie atent la nuanțe, între o friptura şi o bere? Cine să stea să întoarcă, pe o parte şi pe alta, gândurile unui personaj umil care intuieşte, din cine ştie ce străfunduri, diferența dintre o concluzie şi o soluție de viață? Când interpretul spune „și rămân singur”, personajul său pare a şti multe și cutremurătoare amănunte despre solitudine, dar și despre posibilitatea împîcarii cu ea.
   Bijuterii actoriceşti, cum obişnuim a spune, am întâlnit şi nu puține, dar rareori ne-a fost dat să vedem un asemenea K.O. în raporturile cu spectatorii. Din ințiiala complicitate vinovată a râsului, ne trezim în plină lovitură de grație, data atunci când chiar nu ne mai așteptăm: în exasperarea crescândă a celor din jur, agasați de poveştile tăraganate ale individului, cind se încropise chiar şi un rămas bun chinuit, omul îşi aduce aminte că se cuvine un tandru „noapte buna, tovule!”, celui care se dovedise cel mai morocănos şi arțăgos cu el. Mai că nu mă pot opri să spun: Mircea Diaconu, oameni suntem, şi spectatorii, și criticii. Cu angelismul tău – ne faci viața mai frumoasă, dar și puțin mai grea, pentru că, exact „ca-n film”, deocamdată nu știm să-ți ținem companie.
(Cinema nr. 12, decembrie 1982)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru tatos, interpreti si roluri, magda mihailescu, mircea diaconu, secvente film

Opinii: