Liviu Ciulei împlinește 80 de ani! Este o sărbătoare pentru teatru, pentru arta spectacolului, pentru spiritualitatea românească. Recunoscut ca prestigios reformator, prin „reteatralizarea” miracolului scenic, începută cu acel memorabil „Cum vă place”, apoi ca director – magician care a schimbat numele Teatrului Bulandra în renume, marele artist, alături de Lucian Pintilie și Andrei Șerban, și-a apropiat deopotrivă și meritele unui veritabil „inovator” în teatrul american, prin spectacole antologice, care au lăsat urme adânci în conștiința publicului și a criticii de specialitate. În țară și în străinătate, din SUA până în Australia, apoi la revenirea glorioasă pe scena de la „Bulandra” cu „Visul unei nopți de vară” și „Deșteptarea primăverii”, valorosul regizor și om de cultură s-a identificat cu tinerețea fără de bătrânețe a căutătorului de adevăr artistic și cu altitudinea morală a unui adevărat senior al artelor. Cine dintre cei care le-au văzut și admirat ar putea uita vreodată minunatele sale spectacole cu „Un tramvai numit dorință”, „Clipe de viață”, „Elisabeta I”, „Leonce și Lena”, „Furtuna”, „O scrisoare pierdută” ș.a.? Actor, scenograf și regizor, arhitect cu merite excepționale în alcătuirea și perfecționarea unor săli și „spații de joc” nu numai la „Bulandra” și „Nottara” (teatrul său de drept), dar și la Naționalul craiovean sau la Teatrul „Al. Davila” din Pitești, unde studioul înființat de domnia sa îi poartă numele, Liviu Ciulei îmi trezește în suflet respectul și admirația în fața unui spirit al Renașterii. Este un spirit care, convins de eclectismul artelor acestui început al celui de-al treilea mileniu, n-a pregetat să-și afirme curajul unei montări... clasice după „Hamlet”, la „Bulandra”, după ce tot domnia sa dăduse semnalul întineririi teatrului românesc în urmă cu trei decenii iar cu același text celebru despre „putreda Danemarcă” în America reușise să urce arta regizorală pe culmile modernității.
Am avut minunatul și neuitatul privilegiu de a respira aerul repetițiilor sale cu „Hamlet” timp de aproape cinci săptămâni, în care i-am cunoscut și bucuriile spontane, și îndoielile sau mâhnirile datorate stricării bunelor rânduieli din teatrul pe care l-a condus un deceniu spre glorie. L-am urmărit apoi la masa de montaj și în nobila fermitate cu care a retezat adeseori din elanul și din adjectivele comentariului în acel making of la „Hamlet”, pe care Teatrul Național de Televiziune l-a realizat înaintea preluării integrale a spectacolului. În întunericul sălii, alături de marea coregrafă Miriam Răducanu și de alți prestigioși artiști și oameni de cultură, care se furișau spre a fi martorii unor extraordinare lecții de teatru, am trăit bucuria de a fi nu mai puțin martor al unor uluitoare „clipe de viață”, lecții de necondiționat respect și de regală modestie, ori de copleșitoare „umilință” pe altarul teatrului, așa cum numai un adevărat anahoret în casa Thaliei mai poate să trăiască și să propovăduiască, în oceanul de bizarerii și indiferență cu care se confruntă nu de puține ori lumea scenei. Am îndrăznit într-o bună zi să-l întreb dacă aparține celor care cred în Dumnezeu. Cu simplitate și franchețe, a negat, mi-a năruit gândul că, în ciuda tuturor opreliștilor din jur și a nebucuriilor trăite, acea credință l-ar fi ajutat să devină invulnerabil. Răsfoiesc însă cartea regretatei și eminentei profesoare Ileana Berlogea despre Liviu Ciulei spre a înțelege încă o dată că poate însuși teatrul a fost „religia” domniei sale. Iar Dumnezeu a înțeles acest lucru și l-a binecuvântat cu geniu.
