„Secretul” noului inamic public creat de fantezia satirică a lui
Titus Popovici și
Geo Saizescu se ascunde sub anagrama din generic: N.M. Siseanu. Decodat:
Nemesis. Zeița răzbunării. Pe cine se răzbună malefica zeiță-administrator a blocului din str. Labirintului? Pe oricine stă în calea patimii sale de a umili, de a înlătura prin orice mijloace pe „incomozi”, de vreme ce și el, N.M.S.-ul a fost înlăturat, ca persoana publica, de o societate ce nu mai tolerează demagogia, impostura, delațiunea, șantajul. Un hohot satiric imens, în clasica tradiție — păstrând proporțiile — a lui Aristofan sau Gogol, Jarry ori Swift, însoțește acest buchet de vicii cu care omenirea se războiește, în fel și chip, aplicând sancțiunea juridică, dar și profilaxia moral-artistică în cazul de față, farsa e ridicată cu har și profesionalitate la puterea ei distractiv-educațională majoră, de pana „number one” a scenaristicii noastre, susținută de apetitul comic pantagruelic al regizorului, trecând cu brio prin toată gama râsului cu adresa: ironia blindă, zâmbetul îngăduitor, săgeata bine ascuțită, hohotul gros, sarcastic. Demolator de mituri. De beteșuguri morale, de îmbătări cu apa rece.
lată-i din nou alături, după succesul durabil cu
Secretul lui Bachus, Titus Popovici și Geo Saizescu, demontând cu vervă, culoare, efect satiric, psihologia — deloc simplă — a unei „piese de muzeu”. „Piesa” ce nu se mulțumește să rămână spre „contemplare” in vitro și circulă pe străzile modernei metropole producând, uneori, grave ambuteiaje. Îmbinarea, în cadrul aceluiași personaj, între vetust, frazeologie, mentalitate — reala ori simulată — învechită, și mijloace mai moderne de presiune, șantaj, escrocarea credulității, apropie cumva cele două cazuri comico-dramatice de alienare morale: anteriorul Bachus și proaspătul Nemesis. Mai surprinzător, lup îmbrăcat în blană de oaie, primul, mai fățiș agresiv, al doilea ambele portele caricaturale, exagerate, îngroșate, ating spre final șarja, grotescul, hiperbola. Cel care conduce cu ingeniozitate jocul de smulgere a măștilor, e de astădată o „ea” — lucru rar în scenariile lui Titus Popovici — iscusita avocată, soția gazetarului bătăios căruia în...
Bachus i se atribuise rolul detectivisto-justițiar. Cu perspicacitate și subtilitate specific feminine (sic!) jurista va furniza tribunalului dovezile acuzatoare, iar ziaristului combativ de la „Atitudinea” — o generoasă documentare pe viu, din care el „Balaurul”, va scoate cel mai senzațional reportaj-anchetă din strălucita sa carieră. În aceasta direcție, câteva săgeți bine plasate, un joc duplicitar, cu surprize, echivoc, elegant devoalat, vervă a replicii, a situației conjugale (în timp ce El, vajnicul susținător în scris — al egalității femeii cu bărbatul, redactează articolul teoretic, Ea, apărătoarea, in facto, a nobilului principiu, cară de una singură mobile, amenajează rapid și cu gust noua locuință, pregătește festinul pentru oaspeți, și baia caldă pentru prea ostenitul, prea iubitul soț-model... Un duo simpatic, spiritual, conturat cu ironie și auto-ironie (admirabile scenele de gelozie ale Bicăi) și farmec, mult farmec, datorat desigur și interpreților
Carmen Galin —
Emil Hossu. Un cuplu ce imprimă comediei cu accente grav-amare, ca orice comedie care se respectă, o tonalitate liric-optimistă. Fermecătorii — deloc inocenți — „pozitivii” ( în sfârșit niște pozitivi reușiți, așa cum îi visează comediile noastre, dar care ajung foarte rar să-i și întruchipeze în personaje vii, inteligente, cu inițiativă) asigură satirei mult râvnitul echilibru de forțe. O măsură justă a lucrurilor („corespunzătoare” ar sublinia dogmaticul Nemese), dar o măsură nu farmaceutic stabilită (citi pioni negri atâția albe, ca la începutul partidei, ci o armonie normală, ca-n viață). Balanța justițiară dreaptă, chiar atunci când căderea măștilor întârzie, dar iminența ei se presimte, devine certitudine.
Câtă inventivitate malefică, distructivă de-o parte, atâta reacție inventiv-constructivă demistificatoare, de cealaltă, găsindu-și armele de apărare și contraofensive uneori în chiar tactica adversarului. Cred că aici stă secretul noii-reușite a genului satiric — gen atât de dificil de împăcat în găsirea tonalității intime. Dar nu complezent-liniștitoare ci realist-optimiste. Oricât de perfid, prolific imaginat în final răul, el poate fi dibuit și anihilat. Pentru că există întotdeauna un călcâi al lui Ahile, o vulnerabilă „cutie a speranței” devenită, în cele din urmă, corp delict al crimei morale.
Ca un bulgăre de zăpadă se precipită, spre final situații de un comic burlesc-grotesc, culminând cu scena urmăririi tip Keystone a „binefăcătorului”-escroc și a răzbunării victimelor — adevărata Nemesis cu zeci de capete, care de care mai bizare. O portretistică șarjată dă
Secretului... dimensiunea unei farse enorme. Hipertrofia gestului comic poate șoca în aceste momente (vezi parodia „inițierii” noii vestale în mistica meditației și a extazului colectiv), chiar daca se înscrie în convenția genului. O lume pestriță-pestriță întreține aura acestui guru de cartier: cartofori înrăiți, (antologică secvența poker-ului realizată de
Gheorghe Dinică,
Dumitru Rucăreanu,
Sebastian Papaiani, Mihai Ciucă); femei complexate — o fanatică (
Ileana Stana Ionescu) suporteră a campionului procesoman, martora din oficiu (și adorație) la toate cele 16 acțiuni pe rol ale intransigentului Nemese, acțiuni intentate locatarilor pentru el incomozi: un bișnițar, (
Jean Constantin) ce vrea să-și lase nevasta pentru că nu mai corespunde pretențiilor lui... onomastice și în loc să-i pună numele fiicei lor Giovanna... Cocoloș ea vrea banalul Ioana! — o mama, deznădăjduită, (
Rodica Popescu—Bitănescu), gata să accepte orice compromis; un sclav devotat al „marelui stăpân” visând eliberarea de complexe prin zbor; un arierat căruia N.M.S.-îi promite, în schimbul unei sume bunicele, dobândirea înțelepciunii etc. etc. Portret colectiv care, lucrat cu mai multă măsura, ar fi avut, cred, un efect satiric și mai înalt. Acolo unde intervine echilibrul artistic — și evident farmecul unor interpreți apar portrete admirabile: un sectorist simpatic și isteț, în versiunea plină de haz a lui
Mihai Mălaimare (dialogul lui cu statuia e un gag de zile mari); o frumoasă presupusă Mesalina, ce se autoridiculizează cu grație și umor (
Cezara Dafinescu); o mama ultragiată găsind forța unei răzbunări în notă comică (
Stela Popescu); un gazetar depășit, vehiculând teorii și șabloane vechi (
Ion Besoiu); un regizor de filme plicticoase, teoretizând cu morgă lipsa de audiență a „Demersurilor" sale de cinema, „d'art et d'essai”, foarte amuzant în viziunea lui
Constantin Diplan; poetul petrecăreț afișând rime confecționate între două damigene (personaj viu colorat de interpretul Geo Saizescu). Într-un cuvânt, o comedie „ofertantă” pentru toți interpreții. Și, evident, în primul rând, pentru capul de afiș, actorul de mare clasă, Gheorghe Dinică. Cu mijloace sobre, îmbinând forța satirică și forța dramatică Gheorghe Dinică reușește să creeze un diabolic obsedant, antologic atât în postura sa ridicolă cât și prin accentele disperat-patetice asigurate de interpret într-un registru impresionant.
Scenaristul și regizorul distribuie pe ecran, cu generozitate, toate culorile comicului — cum spuneam de la savoarea replicii la expresivitatea subtextului, aluzia de mare efect sau ironia onomastica (un James Giovanni Cocoloș, un pokerist, Fulescu, un fluctuant poet Ieronim Stâncă), de Ia gagul miniatural la situația bufă, enormă.
Accente satirice reușite apar și în scenografie (interiorul cu măști africane și pene de struț al voiajorului Fulescu, sau în decorul cu flori și fructe, lampioane și fumigene din scena ritualului inițierii), ca și în muzica (
Temistocle Popa), din care se reține motivul misterios-parodic însoțind aparițiile lui Nemese-Dinică (memorabil cu al său „Da! Bine!” rostit în zeci de feluri, de la amenințare cinică la resemnare tâmpă ori disperare). Imaginea lui
Aurel Kostrakiewicz, briantă, la obiect, funcțională, preferă — vădit — latura realist-cotidiană a spectacolului, celei baroc-fantastic-caricaturale.
Un film așteptat cu viu interes. Dovadă, miile de spectatori ce fac zilnic coada in fata casei de bilete a cinematografului de premiera, „Patria". Dovadă: aplauzele la scenă deschisa, replicile de haz preluate după spectacol și larg difuzate pe cale orală, demonstrând bucuria cu care se receptează...
Nemesis, și comedia contemporană, în genere. Când ea e asigurată și de o echipă de creatori talentați și sârguincioși, bucuria capătă aerul unei sărbători a publicului.