„Secretul lui Nemesis” – cronică de film

     „Secretul” noului inamic public creat de fantezia satirică a lui Titus Popovici și Geo Saizescu se ascunde sub anagrama din ge­neric: N.M. Siseanu. Decodat: Nemesis. Zeița răzbunării. Pe cine se răzbună malefica zeiță-administrator a blocului din str. Labirintu­lui? Pe oricine stă în calea patimii sale de a umili, de a înlătura prin orice mijloace pe „in­comozi”, de vreme ce și el, N.M.S.-ul a fost înlăturat, ca persoana publica, de o societate ce nu mai tolerează demagogia, impostura, delațiunea, șantajul. Un hohot satiric imens, în clasica tradiție — păstrând proporțiile — a lui Aristofan sau Gogol, Jarry ori Swift, înso­țește acest buchet de vicii cu care omenirea se războiește, în fel și chip, aplicând sancțiu­nea juridică, dar și profilaxia moral-artistică în cazul de față, farsa e ridicată cu har și profesionalitate la puterea ei distractiv-educațională majoră, de pana „number one” a scenaristicii noastre, susținută de apetitul comic pantagruelic al regizorului, trecând cu brio prin toată gama râsului cu adresa: ironia blindă, zâmbetul îngăduitor, săgeata bine ascuțită, hohotul gros, sarcastic. Demolator de mituri. De beteșuguri morale, de îmbătări cu apa rece.
     lată-i din nou alături, după succesul durabil cu Secretul lui Bachus, Titus Popovici și Geo Saizescu, demontând cu vervă, culoare, efect satiric, psihologia — deloc simplă — a unei „piese de muzeu”. „Piesa” ce nu se mul­țumește să rămână spre „contemplare” in vi­tro și circulă pe străzile modernei metropole producând, uneori, grave ambuteiaje. Îmbinarea, în cadrul aceluiași personaj, între vetust, frazeologie, mentalitate — reala ori simulată — învechită, și mijloace mai moderne de pre­siune, șantaj, escrocarea credulității, apropie cumva cele două cazuri comico-dramatice de alienare morale: anteriorul Bachus și proaspătul Nemesis. Mai surprinzător, lup îmbrăcat în blană de oaie, primul, mai fățiș agresiv, al doilea ambele portele caricaturale, exa­gerate, îngroșate, ating spre final șarja, gro­tescul, hiperbola. Cel care conduce cu inge­niozitate jocul de smulgere a măștilor, e de astădată o „ea” — lucru rar în scenariile lui Titus Popovici — iscusita avocată, soția gazetarului bătăios căruia în... Bachus i se atri­buise rolul detectivisto-justițiar. Cu perspicacitate și subtilitate specific feminine (sic!) ju­rista va furniza tribunalului dovezile acuza­toare, iar ziaristului combativ de la „Atitudi­nea” — o generoasă documentare pe viu, din care el „Balaurul”, va scoate cel mai senza­țional reportaj-anchetă din strălucita sa ca­rieră. În aceasta direcție, câteva săgeți bine plasate, un joc duplicitar, cu surprize, echi­voc, elegant devoalat, vervă a replicii, a situa­ției conjugale (în timp ce El, vajnicul susținător în scris — al egalității femeii cu bărba­tul, redactează articolul teoretic, Ea, apără­toarea, in facto, a nobilului principiu, cară de una singură mobile, amenajează rapid și cu gust noua locuință, pregătește festinul pentru oaspeți, și baia caldă pentru prea ostenitul, prea iubitul soț-model... Un duo simpatic, spiritual, conturat cu ironie și auto-ironie (admirabile scenele de gelozie ale Bicăi) și farmec, mult farmec, datorat desigur și inter­preților Carmen Galin — Emil Hossu. Un cu­plu ce imprimă comediei cu accente grav-a­mare, ca orice comedie care se respectă, o tonalitate liric-optimistă. Fermecătorii — de­loc inocenți — „pozitivii” ( în sfârșit niște pozi­tivi reușiți, așa cum îi visează comediile noastre, dar care ajung foarte rar să-i și întruchi­peze în personaje vii, inteligente, cu iniția­tivă) asigură satirei mult râvnitul echilibru de forțe. O măsură justă a lucrurilor („corespun­zătoare” ar sublinia dogmaticul Nemese), dar o măsură nu farmaceutic stabilită (citi pioni negri atâția albe, ca la începutul partidei, ci o armonie normală, ca-n viață). Balanța justi­țiară dreaptă, chiar atunci când căderea măș­tilor întârzie, dar iminența ei se presimte, de­vine certitudine.
     Câtă inventivitate malefică, distructivă de-o parte, atâta reacție inventiv-constructivă demistificatoare, de cealaltă, găsindu­-și ar­mele de apărare și contraofensive uneori în chiar tactica adversarului. Cred că aici stă secretul noii-reușite a genului satiric — gen atât de dificil de împăcat în găsirea tonalității intime. Dar nu complezent-liniștitoare ci realist-optimiste. Oricât de perfid, prolific imaginat în final răul, el poate fi dibuit și anihilat. Pentru că există întotdeauna un călcâi al lui Ahile, o vulnerabilă „cutie a speranței” devenită, în cele din urmă, corp delict al cri­mei morale.
     Ca un bulgăre de zăpadă se precipită, spre final situații de un comic burlesc-grotesc, culminând cu scena urmăririi tip Keystone a „binefăcătorului”-escroc și a răzbunării victimelor — adevărata Nemesis cu zeci de capete, care de care mai bizare. O portretistică șarjată dă Secretului... dimensiunea unei farse enorme. Hipertrofia gestului comic poate șoca în aceste momente (vezi parodia „inițierii” noii vestale în mistica meditației și a extazului colectiv), chiar daca se înscrie în convenția genului. O lume pestriță-pestriță întreține aura acestui guru de cartier: carto­fori înrăiți, (antologică secvența poker-ului realizată de Gheorghe Dinică, Dumitru Rucă­reanu, Sebastian Papaiani, Mihai Ciucă); fe­mei complexate — o fanatică (Ileana Stana Ionescu) suporteră a campionului proceso­man, martora din oficiu (și adorație) la toate cele 16 acțiuni pe rol ale intransigentului Nemese, acțiuni intentate locatarilor pentru el incomozi: un bișnițar, (Jean Constantin) ce vrea să-și lase nevasta pentru că nu mai corespunde pretențiilor lui... onomastice și în loc să-i pună numele fiicei lor Giovanna... Co­coloș ea vrea banalul Ioana! — o mama, dez­nădăjduită, (Rodica Popescu—Bitănescu), gata să accepte orice compromis; un sclav devotat al „marelui stăpân” visând eliberarea de complexe prin zbor; un arierat căruia N.M.S.-îi promite, în schimbul unei sume bunicele, dobândirea înțelepciunii etc. etc. Por­tret colectiv care, lucrat cu mai multă măsura, ar fi avut, cred, un efect satiric și mai înalt. Acolo unde intervine echilibrul artistic — și evident farmecul unor interpreți apar portrete admirabile: un sectorist simpatic și isteț, în versiunea plină de haz a lui Mihai Mălaimare (dialogul lui cu statuia e un gag de zile mari); o frumoasă presupusă Mesa­lina, ce se autoridiculizează cu grație și umor (Cezara Dafinescu); o mama ultragiată gă­sind forța unei răzbunări în notă comică (Stela Popescu); un gazetar depășit, vehicu­lând teorii și șabloane vechi (Ion Besoiu); un regizor de filme plicticoase, teoretizând cu morgă lipsa de audiență a „Demersurilor" sale de cinema, „d'art et d'essai”, foarte amu­zant în viziunea lui Constantin Diplan; poetul petrecăreț afișând rime confecționate între două damigene (personaj viu colorat de in­terpretul Geo Saizescu). Într-un cuvânt, o co­medie „ofertantă” pentru toți interpreții. Și, evident, în primul rând, pentru capul de afiș, actorul de mare clasă, Gheorghe Dinică. Cu mijloace sobre, îmbinând forța satirică și forța dramatică Gheorghe Dinică reușește să creeze un diabolic obsedant, antologic atât în postura sa ridicolă cât și prin accentele disperat-patetice asigurate de interpret într-un registru impresionant.
     Scenaristul și regizorul distribuie pe ecran, cu generozitate, toate culorile comicului — cum spuneam de la savoarea replicii la ex­presivitatea subtextului, aluzia de mare efect sau ironia onomastica (un James Giovanni Cocoloș, un pokerist, Fulescu, un fluctuant poet Ieronim Stâncă), de Ia gagul miniatural la situația bufă, enormă.
     Accente satirice reușite apar și în sceno­grafie (interiorul cu măști africane și pene de struț al voiajorului Fulescu, sau în decorul cu flori și fructe, lampioane și fumigene din scena ritualului inițierii), ca și în muzica (Te­mistocle Popa), din care se reține motivul misterios-parodic însoțind aparițiile lui Ne­mese-Dinică (memorabil cu al său „Da! Bine!” rostit în zeci de feluri, de la amenin­țare cinică la resemnare tâmpă ori disperare). Imaginea lui Aurel Kostrakiewicz, briantă, la obiect, funcțională, preferă — vădit — latura realist-cotidiană a spectacolului, celei baroc-fantastic-caricaturale.
     Un film așteptat cu viu interes. Dovadă, mi­ile de spectatori ce fac zilnic coada in fata casei de bilete a cinematografului de pre­miera, „Patria". Dovadă: aplauzele la scenă deschisa, replicile de haz preluate după spectacol și larg difuzate pe cale orală, de­monstrând bucuria cu care se receptează... Nemesis, și comedia contemporană, în ge­nere. Când ea e asigurată și de o echipă de creatori talentați și sârguincioși, bucuria ca­pătă aerul unei sărbători a publicului.