Despre legătura de complementaritate dintre cuvânt și imagine poate sta mărturie și emisiunea TV „O seară cu Clody Bertola” prilejuită de un eveniment editorial, apariția la Editura Humanitas (cu sprijinul Ministerului Culturii și al Societății Filmex) a volumului omagial „La vie en rose cu Clody Bertola” consacrat de Ludmila Patlanjoglu marii actrițe. Un amplu interviu și o suită de amintiri, portrete, cronici și scrisori recompun — paradoxal — în manieră deconstructivistă „filmul” unei existențe artistice, dar și intime, care ar rămâne în sfera relativității capacității de imaginație a fiecărui lector, cucerit de excursul captivant al elegantei cărți, dacă nu ar exista posibilitatea confruntării nostalgicelor evocări cu formidabila mărturie a
Telerecitalului Clody Bertola, realizat de
Liviu Ciulei în 1972.
Abia astfel — atât pentru cei ce nu au cunoscut-o, cât și pentru cei cărora le e drag să o revadă — capătă o concretă vibrație emoțională evocarea dialogată a „Paradisului Ducesei de Chițorani”, cum a fost supranumită „Muza Clody”, cea care a fost admirată și invidiată de multe femei, așa cum a fost adulată de bărbați faimoși deși a iubit doar trei dintre ei, pictorul Ștefan Constantinescu, regizorii Liviu Ciulei și
Lucian Pintilie. ”Drumul carierei” sale scenice a stat „sub semnul capodoperei” shakespeariene, cehoviene, cum probează paginile cărții.
Din păcate, cinematograful i-a rămas dator actriței: „Film am făcut foarte puțin, ba chiar, aș putea spune, deloc”. Aparițiile-i sunt memorabile dar, fugare: Duduca în
Ciulinii Bărăganului (1957, r. Louis Daquin); Clara în
Facerea lumii (1971, r. Gheorghe Vitanidis); Aglaie în
Felix și Otilia (1972, r. lulian Mihu); O doamnă puritană în
Profetul, aurul și ardelenii (1978, r. Dan Pița).
Liviu Ciulei, în
Telerecitalul reprogramat la TVR 1, ilustra dialogul cu partenera sa de teatru și, pentru o vreme, de viață cu inestimabile scene din câteva piese în regia sa. Acest regal actoricesc al unei Galatee cu o personalitate puternică, pe măsura Pygmalionului ei, începe à rebours cu inflexiunile autopersiflante ale unui râs sardonic („Play Strindberg”), decantat în reverie romantică („Cum vă place”), transfigurarea vizionară („Sfânta loana”), trecând în frustrare cotidiană („Trei generații”), pentru a culmina cu disperarea și nebunia ratării („Un tramvai numit dorință”). Fiorul tragediei se propagă în mod inefabil asemănându-se cu „Sfâșierea în ceață a unei bucăți de mătase veche” — cum afirmă Ciulei.
Lucian Pintilie, scriind despre „Paradoxul fragilității” acestei ființe greu încercată de soartă, apelează la universul lui Rohmer invocând „Le genou de... Clody”. Tot regizorul „Livezii de vișini” mărturisește că, atunci când s-a declanșat boala ce avea să-i afecteze actriței vederea: „Nebunia mea s-a manifestat în felul următor. Am început să bag în ea, ca într-o cinematecă, tone de imagini”...
Profesiunea sa de credință, Clody Bertola și-a câștigat dreptul de a o împrumuta de la Cehov, Nina Zarecinaia învățând-o demult „știința de a îndura”.
