„Punct și de la capăt?” – cronică de film

     Pentru un regizor de film, regia de teatru e o completare fericită de repertoriu, o com­pensație (repertoriul clasic-universal, școală a talentului. A culturii talentului).
     Pentru un regizor de teatru, filmul e și el tot completare — exersare a unui limbaj mo­dern pe care orice om de cultură al secolului XX etc. etc...
     Pentru Alexa Visarion, personalitate tea­trală dornică de înnoiri artistice, experiența cinematografica n-a rămas curiozitate, încer­care singulară. Cu Punct și de la capăt, pe un scenariu de Radu F. Alexandru, regizorul ajunge la a patra sa tentativă filmică. Și poate cea mai dificilă, adevărată piatră de încercare a oricărui creator: filmul de inspirație con­temporană. Până acum omul de teatru și-a format mâna cinematografice pe marea literatură: „Năpasta” sau „În vreme de război” — (devenit filmul Înainte de tăcere) — Caragia­le; Înghițitorul de săbii după Alexandru Sa­hia. Scriitura sa filmică își trăgea seva intens dramatică din opere clasice solid închegate chiar atunci când autorul-regizor armoniza mai multe schițe, povestiri. Acum, regizorul are în față partitura anume scrisă pentru cinema de către un scenarist care a mai oferit ecranului povestea bulversanta, devenită La capătul linie în regia lui Dinu Tănase. Pro­pensiunea scenaristului spre drama psihologică modernă cu puternice reverberații so­ciale s-a întâlnit cu fascinația pe care universul intim, neliniștit, zbuciumat o exercită asupra regizorului, atât în montările sate scenice cât și în unicatele sale cinematografice. Pen­tru ca unicate ne apar filmele semnate Alexa Visarion — cele trei adaptări devenite reper originale în istoria ecranizărilor românești acum, incursiunea în sfera actualității. Chiar dacă recentul Punct... poate nu va fi opera de referința pentru filmul de actualitate, el se înscrie printre cele — foarte rare evoluții spre drame profund autentice. Altceva decât anodinele rivalității tehnice, despre procese de producție atât de complicat și plicticos descrise, adevărate „referate în imagini” le definea critic secretarul general al partidului, în cât spectatorul renunța să le mai urmărească în recentul film detaliile tehnice sunt amintite în treacăt: aflam că e vorba de perfecționarea unui motor de mașini de curse pentru a de­veni mai rezistente, mai rapide în raliurile in­ternaționale. Suficient însă ca amorsă a interesului pentru evoluția relațiilor omenești singurele, de-altminteri, care privesc arta. Relațiile sunt și ele mai mult sugerate decât minuțios expuse, și această artă a sugestiei — atât de cinematografică — e poate lucrul cel mai de preț pe care I-a cucerit omul rampei în intimitatea sa cu platoul. Pentru că tehnica aparatului, a montajului se pot învață cu oa­recare efort. Interpreții cu care lucrează Alexa Visarion sunt în general actori cu experiență, la fel de mari pe scenă ca și pe ecran. Dar această cum sa-i spun, artă sau știință? — a detaliului psihologic adus în prim plan (imposibil în teatru) a gestului oprit jumătatea drumului, gest de care aparatul se apropie ca să-i descifreze subtextul: o întreagă resemnare, tristețe, fraza rostită de circumstanță în timp ce ochii, umplând ecranul, dezic convenția — toate și încă altele, instrumente de analiză a sufletului pus sub lupa măritoare, se câștiga în timp și cu răb­dare.
     Dacă în ecranizările valoroase ale lui Alexa Visarion, aparatul suferea încă de o anume fixitate, rigiditate, rămânând doar mar­torul — sensibil, inteligent, dar martor al spectacolului dramatic și nu inculpatul în du­rerosul proces desfășurat, acum, în acest „re­portaj al sufletului”, „transmisie în direct” aș zice a unor stări intime, aparatul se mișca, se zbuciumă, caută, pândește, așteaptă. Într-un cuvânt: participe. Și acesta e filmul. Modern.
     Un om își face valizele să plece altundeva, să încerce să uite, să ia viața de la capăt. O ultimă privire aruncată camerei, fotografiei de pe masă, apoi, cu o mișcare domoală, ca de rămas bun, stinge lumina ce învăluia intimita­tea. Aparatul întârzie și el o clipă pe obiecte, parcă le mângâie și strângerea de inima se in­stalează în spectator. Odată cu întrebarea fi­rească: ce s-a petrecut acolo? Soția l-a părăsit sau a pierit? Nu vom ști exact ce l-a marcat atât pe acest om care ar vrea și nu ar vrea să uite, refuză orice comunicare, până foarte târziu. Odată cu mărturisirea smulsa de o tânără îndrăgostită de el. Nici despre fata asta repezită, băiețoasă, cam agresivă, nu aflăm mare lucru. Decât un amănunt esențial. Ține morțiș să-l facă fericit pe inginer. Misterul lui, refuzul de a se confesa, o intrigă. O atrage. Suficient ca să nu mai vadă că alături, în taină, un coleg suferă pentru ea. Din câteva vorbe, gesturi tandre reprimate, o altă po­veste se prefigurează. Tânărul mecanic vesel, spontan, spiritual (singurul care îl „descuie” pe inginerul ursuz) când înțelege că fata iu­bește pe altul, se resemnează și se retrage discret. Așa cum, grav bolnav, iese din scena vieții exact când se pregătea pentru raliul mult visat: „Cursa faraonilor”. Rămas singur, în camera hotelului internațional, inginerul va ciocni, imaginar, cupa victoriei cu adevăratul învingător al cursei, tânărul mecanic care „an­trenase” mașina. Povestite așa, faptele sună a melodrama. Dar scrise sobru și elegant (în sfârșit dialoguri normale, expresive, când e ca­zul — spirituale) inteligent tratate regizoral și interpretate cu căldură, ele dau dimensiunea omenească a cotidianului, a obișnuitului vie­ții, dar un cotidian devenit artă, prin emoția discret filtrată. Un decupaj sobru, impresio­nând mai ales, cum spuneam, prin sugerarea sentimentelor decât prin etalarea lor. Altceva decât insistențele, minuțioase descrieri (cu accente ușor naturaliste) ale patimii fatale ce alienează hangiul din Înainte de tăcere sau ca expresionismul, uneori copleșitor al decorurilor și mizanscenei Înghițitorul de săbii. Fără să-l compar valoric cu clasicele adaptări, noul film este într-adevăr un punct pus experienței anterioare. Un altceva nu neapă­rat mai bine, dar altceva. Dramaturgia simpla, dar deloc lineară, epurată de neesențial factologic, dar încărcată de subtext a lui Radu F. Alexandru „temperează” energia regizorului alteori poate, dispusă spre o tratare expresio­nistă. Dar nu în cazul de față. Și, repet, fără să însemne neapărat un succes — dar nici un eșec — filmul acesta ni se pare rodul unei colaborări fertile, în care regizorul de cinema a avut de câștigat. Secondat de un bun operator Vivi Drăgan Vasile și de un subtil aranjator muzical, Mihnea Brumaru care apelează cu sensibilitate la partituri de Vivaldi, Corelli. Marcello regizorul dă, cum obișnuiește, o importantă decisivă interpreților. Ovidiu luliu Moldovan cu zâmbetul lui amar și privirea ve­nind de departe, parcă „de dincolo de bine și de rău” creează în jurul personajului o aură de mister care intrigă. Mai firesc, sobru în prima parte, Ovidiu Iuliu Moldovan mi s-a pă­rut mai puțin convingător în episodul „rege­nerării” lui cam convenționale, stângace. Par­tenera lui, Cornelia Maxim, fără experiența nuanțelor, e o prezență proaspătă și sinceră mai ales în perseverența cu care se străduie să-l câștige — cucerindu-i copilul — pe sin­guraticul inginer. Mircea Diaconu spontan, spiritual, dramatic într-un personaj care — datorită și talentului său de excepție devine antologic. Victor Rebengiuc — rezerva și totuși căldura, resemnare în fata eșecului matrimonial. Ce relație admirabilă se stabi­lește în mașina între cei doi bărbați care în­cearcă să se destăinuie cu jumătăți de glas, tur decență și când unul întreabă: Ești fericit? Celălalt îi răspunde cu prefăcută nedumerire: Poftim?! Clou-ul filmului este pictorul lui Ge­orge Constantin explodând de vitalitate, franchețe, un epicurian care ascunde sub masca veseliei, uneori a cinismului, drama unui cămin ratat. Din câteva tușe (dar ce mână de maestru!) marele interpret de viață, haz, adâncime, unui personaj fascinant și o face cu o uimitoare schimbare de registre, tonalități, atât de caracteristică pentru actorul de clasă internațională care e George Constantin. Dacă ar fi numai scena amuzanta și totuși atât de jalnică în semnificația ei, a proiecției, în singurătatea atelierului, de diapozitive cu modele, spiritual comentate de pictor și tot s-ar reține, pentru istoria portretului cinematografic personajul acesta atât de original.
     Poate că, însumate toate aceste reușite parțiale, nu înseamnă și reușita ansamblului. Dar ceea ce câștigă cinematograful prin experiența — încă în domeniul cel mai solicitant, filmul de azi, experiența unei echipe ta­lentate îmi pare important. Și peste câști­guri artistice, chiar nespectaculoase, n-ar trebui să trecem prea ușor.