​Povestea filmului la persoana întâi

     Arta de a povesti exista la Jean Georgescu nu numai în filme, ci și în viață. În orice rno­ment, în orice împrejurare, dacă eşti in preajma lui, te afli în compania unei rude apropiate a lui Caragiale şi narațiunea începe să se depene fără să-ți dai seama, fără să ştii cum ai declanşat-o şi fără a mai trebui să pui întrebări, pentru că povestirea are propriile ei dialoguri.
     Jean Georgescu: Eu scrisesem scenariul Nopții furtunoase, dar nici nu-I dădusem la bătut la maşină, era scris cu creionul şi cu guma, eu aşa lucrez. Dar s-a aflat, a aflat și lon Cantacuzino, de la Jean Mihail poate, de la alții, la cafenea, nu ştiu. Cantacuzino scri­sese şi el un scenariu O noapte furtunoasă și voia să-I facă film. Auzind însă de scenariul de decupajul meu, a vrut să-I vadă şi-a trimis pe secretara lui de la Oficiul Național Cine­matografic, unde era director, să mi-I ceară, fără să aflu pentru cine. Secretara a venit într-o zi cu soțul, la Cafe Royal, unde e azi Hotel Capitol, proprietar era unul Fun, foarte simpatic, acolo mergea şi Jean Mihail, foarte des. Și s-au aşezat la o masă de alături, sa bea un şvart sau un caputiner. „— Ce mai fa­ceți, domnule Georgescu? Am auzit că lu­crați un scenariu... — Da, am vrut să fac şi eu ceva, să nu stau, ca în meseria asta nu se poate sta...” Și aşa mai departe, ca la cafe­nea, până ce ea, soția, m-a rugat să-i dau scenariul să-I citească, era curioasă, ştia că venisem din Franța... „— Da, zic, dar să nu-I daţi la nimeni să-l citească şi mai ales sa nu i-l daţi lui lon Cantacuzino. — Vai, se poate!? Mă jur..." C-o fi, c-o păţi... Și i-am dat scena­riul, cu o mica servietă în care-l aveam. Bi­neînţeles, Cantacuzino a citit scenariul şi l-a iîtors secretarei, ea l-a dat soţului şi soţul mi l-a adus: „— Foarte frumos, am citit şi eu, domnule Georgescu,” zice soţul complezent, nu-I citise, desigur. După o săptămână sau două, eram la Cafe de la Paix de data asta, unde e acum bufetul Simplon. Și vine Canta­cuzino: „Ce faci, domnule Georgescu? — Ce sa fac, şomez. N-am nici o meserie, zic. — Stai în cafenea? — Păi unde să stau, pe stradă? Nu pot să stau, am nervi! — Știi, îmi spune el, an scris un scenariu, O noapte furtunoasă. — Da, zic, ştiu. Dar al dumitale e bun, zice el. E foarte bun!" Asta m-a facut praf, ca pe oricine ar fi fost în locul meu. „— Vrei să-l faci? mă întreabă Cantacuzino mai departe. — Cu ce să-l fac, n-am cu ce! — Ți-aduc tot! zice el”. Și aşa, în definitiv, lon Cantacuzino este marele tartor al filmului pe care vreţi să-I celebraţi. Dacă nu era el, nu se făcea. El a avut aceasta dorinţă, iubea mult cinematograful, filmul românesc, iar faptul că a venit la mine, că a recunoscut că scenariul meu e cel bun, arăta că se dezbărase de anu­mite tare omeneşti. Și, în fond, trebuie să re­cunoaştem că el este stâlpul principal al aces­tei realizări: lon Cantacuzino. Ce să mai vor­bim? Ăsta-i adevărul şi un om cu spiritul cu­rat — cum cred eu ca sunt — spune acest adevar, nu-l păstrează pentru el. O să-I spun şi la festivitatea de 40 de ani ai filmului. Nea­părat. Aş fi lipsit de caracter daca nu aş spune-o. Eu am făcut filmul, m-am străduit să-I fac foarte bine şi se zice că am reuşit, dar graţie lui, ca şi Visul unei nopţi de iarnă — graţie lui.
     Înainte de a realiza O noapte furtu­noasă, după debuturile dumneavoastră din țară, din anii 20, aţi lucrat un timp în Franţa. Credeţi că v-au influenţat în vreun fel filmele care se lucrau pe vremea aceea în studiourile pariziene?
     Nu, numai tehnica, meseria lor m-a influențat. Din punct de vedere artistic, cred ca poate eu i-am influențat, într-un fel, pe cei cu care lucram, la filmele pe care le-am semnat ca regizor sau ca scenarist. Poate sunt cam pretențios, dar un francez vorbea despre mine altuia, în prezența mea: „C'est bien ce type, vous savez, il mélange sa façon roumaine de penser avec la nôtre. La vie qu'il mené ici, il a commencé a lu mélanger sa façon d'avoir vécu en Roumanie, et puis, voilà, c'est pas mal pour un film: apporter du sang nouveau”. Deci, nu ei m-au influențat, eu le-am studiat tehnica, modul de viață și ar ținut la felul meu de a vedea lucrurile, personal. E cel mai grav să faci ce-a făcut altul, niciodată nu reușești, nu te alegi cu nimic. Tu trebuie să cauți, cum caut și acum, deși nu mai filmez și nu e un rău care vine de la mine.
     Întorcându-vă în țară, ce v-a atras toc­mai spre O noapte furtunoasă?
     Mediul social descris şi dialogul, dialo­gul lui Caragiale care e în așa fel făcut încât parcă nu se poate schimba nici o virgulă în el.
     Dar dumneavoastră ați schimbat mult, și în dialog, în afara de faptul că cele două ta­blouri ale piesei, dintr-un singur decor, au devenit în film 41 de decoruri.
     Am schimbat mult, dar nu se simte. Poți să faci dialog în plus, dar în aceeaşi linie. Eu am citit tot Caragiale şi am luat dialoguri de la el, din altă parte şi le-am pus aici. Când am facut      Visul unei nopți de iarnă după Tudor Muşatescu, am procedat la fel, că eI îmi recu­noştea toate replicile în plus: — Asta e a mea, asta e a mea! Dar nu numai ca l-am citit şi recitit pe      Caragiale, am stat luni de zile la Biblioteca Academiei, cercetând toată presa timpului, şi multe alte cărţi, ca să pot face fil­mul în cunoștință de cauză, cum s-ar zice.
     Dar scrierea scenariului, ce probleme deosebite v-a pus?
     Am scris scenariul la cafenea — pentru că locuiam la hotel, nu mai aveam pe nimeni aici — la cafenea, între un pahar de şvart şi o țigară, cu un prieten care vine şi mă face să pun textul de-o parte, apoi reîncepeam lucrul. Mă duceam prin cartierele Bucureştiu­lui, să văd cam pe unde ar fi putut fi ceea ce descrie Caragiale şi cam pe unde aş putea eu filma. Daca nu era camuflajul, toata urmărirea lui Rică Venturiano aş fi făcut-o pe stradă, noaptea, pe o stradă peste care aș fi pus pământ, cum am și pus pe unde am filmat.
     Ce lipseşte din film din cauza interdic­țiilor camuflajului?
     Multe lipsesc. Trebuia să refacem tot cartierul, cu tramcarul cu care veneau Veta, Zița și Jupânul Dumitrache de la Tribunal, după divorţ; decoruri exterioare, în care aş fi putut să refac atmosfera Bucureştiului de atunci, cu maidanul, cu măcelăria veche, fiindcă Zița şi Veta umblau pe la băcănii, totul urma să fie cum a fost, pentru că eu ţin mult de tot la document. Filmul e şi do-cu-ment. Dacă nu e document, nu e film. Am pierdut câte ceva din cauza războiului, iar in 1952, când filmul a fost reluat în programare, în anul centenaru­lui Caragiale, s-au tăiat direct în negativ, dintr-o pudoare exagerată, mai multe cadre unul în care Zița se dezbrăca, în timp ce po­vestea cum a fost la „lunion”, dar rămânea to­tuşi îmbrăcată, era o scenă foarte frumoasa, cu umor, pe muzică, Zita îşi scotea unul după altul jupoanele şi povestea; iar altă scenă tăiată, şi ea extrem de discretă, era cu Veta în pat, o scena foarte simplă, dar necesară, păcat, pentru că aşa cum a rămas de-abia poate să pară impudic.
     Cum a fost cu fixarea distribuției?
     Cel mai greu de găsit a fost Veta, Veta aşa cum am conceput-o eu. Căci le cunoscusem pe Vetele de pe timpuri: nişte mironosite, în fond-vai! Cum spune ju­pân Dumitrache: „Știți cum e Veta mea, ruşinoasă!” Asta era suprafața lor, foarte serioasă, făceau pe cucoanele. Eu voiam ca Veta şi Zița să semene, că erau surori, dar, n-am reuşit. După probele pentru Zița, o ale­sesem pe Florica Demion şi Veta urma să fie Elvira Godeanu, care semăna cu Florica. Dar Elvira Godeanu era bolnavă sau n-a putut să ia rolul, în fine, am încercat alt cuplu: Lulu Nicolau şi Gica Zaharia, dar Gica nu avea ce voiam eu să aibă Veta, aşa ca până la urma pe Veta am găsit-o într-o trupă de actori, la cinematograful—teatru „Marna”: Maria Maximilian. Nu semăna cu Florica, dar totdeauna îți rămâne ceva ce n-ai putut să faci. Pe Radu Beligan l-am descoperit văzând o piesa pe Sărindar. Îi făcusem probe pentru rolul lui Rica Venturiano şi lui Birlic, care însă nu era ce trebuia, era un comic extraordinar, dar n-avea nimic de amorez, nu se putea lua Zița după el. Unii îmi ziceau: „ — la-I pe Birlic, ca vine lumea la film'”. Dar mie nu-mi trebuia „să vină lumea”, îmi trebuia să semene cu perso­najul. Beligan era slab, tare slab („coa­te-goale, mațe-fripte” zice jupân Dumitrache despre Rică Venturiano), dar era un bărbat care, cu joben, avea poezia lui. Cu el, cu Flo­rica Demion, cu Maria Maximilian am lucrat foarte uşor, ca şi cu Giugaru — jupân Dumi­trache, pe care îl ştiam de la spectacolele de cartier, iar pe lordănescu-Bruna de mult îl aveam în cap ca Ipingescu. Unii jucasera sau mai jucau încă în spectacole de revista, dar erau mari talente, cum rar găseşti.
     Ați spus că filmul e pentru dumneavoastra şi do-cu-ment.
     Da, nu numai ziarele şi cărțile, ci si costumele  timpului le-am căutat. Garda civică de exemplu, am îmbrăcat-o în uniforma ei de altadata. La Tetrul Național, de unde am împrumutat unele costume, mi se spusese: „Ei, păi teatrul nu prea avea bani, găsise cineva un chipiu vechi de căpitan de artilerie pe acasă, prin pod, l-a adus şi cu ăla s-a ju­cat şi se joacă”. Ipingescu cu chipiu de arti­lerist şi cu tunică de infanterist, aşa se juca la teatru. Eu m-am dus la Muzeul de costume pe care îl avea pe atunci prefectura poliției şi am văzut cum erau uniformele în 1876. Nu­mai un costum de subcomisar lipsea din co­lecție şi am făcut atunci — ăsta e singurul meu neadevăr în costumație — un costum tip 1900, cu care l-am îmbrăcat pe Ipingescu.
     Unii spun astăzi că ați făcut mai mult un vodevil decât o satiră, în timp ce un cronicar din 1943 opina oarecum invers, că v-ați preo­cupat mai mult de reconstituirea de epocă și mai puțin de efectele de comedie.
     Ce să vă spun eu, daca cronicarii nu se înțeleg între ei şi se bat cap în cap? A fost un film bun, care durează şi astăzi şi se serbează după 40 de ani. E singurul şi în orice caz e primul care are această onoare. Ca e vodevil, că e satiră, ăsta e filmul.
     Cum a fost la premieră?
     A, foarte grav! Lume a fost, imensă. Biletele vândute cu mult înainte, toate, sala era superbă, se renovase „Aro” — „Patria” de azi, după ce suferise un incendiu. Dar, din cauza unui defect tehnic, sunetul s-a auzit foarte prost, uneori deloc, dovadă că celula foto-e­lectrică a aparatului de proiecție nu-şi putea face datoria. Nu filmul era de vină, întrebați-I pe cel cu sunetul, Gheorghe Marăi, o să vă  spună el exact.
     Într-o cronică a timpului, se scrie că dumneavoastră ați leșinat de necaz, după premieră.
     Nu, ăsta e un fel de a vorbi, că am leşi­nat. Am dispărut din sala, eram nemulțumit, eram şi extrem de obosit, copia fusese gata în ultimul moment, nu dormisem...
     Vă urcaseți pe scenă înainte de proiecție?
     Nu, pe atunci nu era obiceiul asta.
     Sunteți mulțumit de filmele pe care le-ați făcut? Puteau ele să fie mai bune?
     Totdeauna se spune că filmul putea fi mai bun. Dar nu e totdeauna adevărat. În cinematografie, este foarte greu. De ce? Pentru că nu lucrezi de unul singur, totul consta în a găsi oameni apropiați de tine, apropiați de lucrarea ta, să le placă , să le placă meseria, să lucreze cu dragoste, oameni atinşi de acest morb al cinematografului, altfel nu poți să reușești.
     În unii ani n-ați lucrat, ați lipsit de pe platouri.
     N-a fost bine și nu din vina mea, dar în acei ani eu n-am făcut pauză, am căutat. Acum, de pildă, sunt după o pauză şi mai mare decât în alte dați, dar dacă aş face un film, l-aş face mai bun decât tot ce am făcut — până acum.
     Vă mulțumim şi vă felicităm!