O cascadă de râs
Fără îndoială,
Cuibul de viespi este una din cele mai bune pelicule produse de cinematografia noastră în ultimii ani. Pe o partitură teatrală foarte cunoscută, dar tradusă excelent filmic,
Horea Popescu, de data asta și regizor și scenarist, s-a dovedit un maestru al concentrării, dar, și al fluidizării acțiunii, al punerii caracterelor în relații firești, al tratării comicului în cheie grotescă, fără ca alura modernă să răstălmăcească epoca desfășurării filmului. O distribuție de zile mari, cu actori foarte bine conduși, i-a asigurat acestei opere cinematografice simpatia largă a publicului, supremul nostru judecător, ca și stima colegilor de breaslă criticii de specialitate.
Chiar dacă lungimile celor „trei finaluri” pot să ne obosească, filmul rămâne o uriașă cascadă de râs, o demonstrație de finețe psihologica, un tablou viu și colorat al unei epoci revolute, opera unui mare artist.
Ion Brad
Un sentiment tonic
Se închide o ușă de cavou, pe dinăuntru, și „gaițele” sunt prinse iremediabil în capcană, în propria capcană pe care și-au confecționat-o cu migală de-a lungul întregii lor existențe, din nimicnicie, din răutate, din intrigi, din imoralitate, din suflete strivite, din meschinării zilnice, din stâlcirea sentimentelor celor vii și din batjocorirea morților... Capcana și-o țese fiecare.
Filmul
Cuibul de viespi, deschizându-se și închizându-se în cavoul de familie, ne înfățișează o lume roasă de patimi josnice, con damnată la pieire. Satira e aspră, macabra, și dacă râdem o facem de durere, cu jenă mascată, refuzându-ne parcă credibilitatea unei asemenea lumi a unor asemenea specimene. Râsul, în cazul de față, nu este numai despărțirea de un trecut lamentabil, ci „catharsisul” fiecăruia din noi, sentimentul tonic că suntem emancipați din capcanele acelui trecut. În același timp, râsul parcă ne avertizează asupra propriilor noastre capcane, altundeva plasate, de alte dimensiuni, dar nu neapărat inevitabile.
Horea Popescu, revenind la film după o foarte îndelungată absența, aduce cu el vasta sa experiență de teatru în construirea intrigii și a caracterelor care nici pe scena lui nu mai arata de mult „ca la teatru", în schimb au o dimensiune în plus, aceea a profunzimii vieții reale. Distribuția are strălucire și actorii, cu toții citabili, formează un tot familiar, uniți parcă de o unică grupa sanguina. Fiecare își va putea înscrie cu mândrie în fișa artistică filmul
Cuibul de viespi.
Salut noului revenit!
Mircea Mureșan
Pe tapetul selecției
Mă bucura reîntoarcerea iui Horea Popescu în lumea celei de-a șaptea arte. Regizorul primei scene românești, prezent în repertoriul Teatrului Național cu cele mai prestigioase succese, reîmpacă, după mai bine de doua decenii, contractul de suflet cu o artă ce se părea, pentru cei mai mulți dintre noi, dată de regizor uitării.
Cuibul de viespi, inspirat de
Gaițele lui Al. Kirițescu, își dizolvă masca teatrală într-o altă plăsmuire artistică, filmul trăind în noua lui formulă, ca film în primul rând — și la această a doua viață, reușită — contribuția lui Horea Popescu, scenarist și regizor, este fără îndoială foarte mare. Ideea din „Gaițele", deloc străină unui mod de a gândi pe meleagurile actualității imediate, a căpătat în
Cuibul de viespi acuitate și rezonanțe ample, prin aducerea în prim plan a unor destine marginale în piesa, prin strigarea la bară, dacă se poate spune așa, a unor întrebări cu rezonanțe învechite, aflate doar pe tapetul selecției dintre vechi și nou, noul neînvingând cât ai bate din palme și nici întotdeauna, așa cum am fi dispuși să credem. Felicitări, Horică!
Petre Sălcudeanu
Teatralismul ca motiv filmic
Avem, din când în când, șansa de a vedea filme realizate după piese de teatru în care opera cinematografică își cucerește originalitatea ei, dar opera teatrala își păstrează și e virtuțile ei. Ni se oferă astfel o dublă satisfacție estetică. Desigur, e greu de înfăptuit o atare simbioză. După premiera cu
Galileu (la Los Angeles, în 1947) Charlie Chaplin l-a felicitat pe Brecht și l-a întrebat dacă nu i-ar face plăcere să-și vadă piesa transpusă pe peliculă. Dramaturgul a răspuns evaziv, explicând că nu prea vede posibilă dualitatea: aparatul de filmat ar nara ceva, iar actorul, obligat de formula teatrului epic, ar nara altceva. Colaborările sale cu Fritz Lang și W. Pabst îl decepționaseră, de-altfel, iar filmările lui W. Staudte, în 1955, cu
Mutter Courage au fost întrerupte la cererea expresă a scriitorului. Totuși, sunt destule exemple care demonstrează că e posibilă o coexistență, în sensul că niciuna din cele două arte nu-și sacrifică autonomia.
O noapte furtunoasă e un model românesc. (Dar alta capodopera cinematografică românească după capodoperele comice ale geniului roman Caragiale, nici nu mai avem — caz unic.) Iar o înfăptuire mai recentă ar fi
Cuibul de viespi. A avut și avantajul, rar, al unei personalități regizorale teatrale bântuite și de patima cinematografului.
A mai fost vorba, cândva, de ecranizarea comediei satirice
Gaițele. Alexandru Kirițescu îmi povestea, pe atunci, că ar accepta oferta dacă ar putea scrie el însuși scenariul și dacă ar avea dreptul de control asupra filmărilor. Se temea că regizorul cinematografic va deteriora compoziția piesei, organizând altfel, arbitrar, succesiunea scenelor, „dereglând orlogeria comică”. Horea Popescu a montat pe scenă lucrarea, iar în film a păstrat suita episoadelor, situațiile ilare, lexicul. Invenția lui cinematografica a mers în sensul dezvoltării caracteristicilor de mediu și ambianță — funambulescă petrecere din cavou, de pilda — și al îmbogățirii caracterelor prin detalii: refuzul șoltic al Wandei, pe peronul gării, la propunerea unui ageamiu care se oferea să-i cumpere o noapte; ultima întrevedere — la ferestrele a două trenuri de direcții contrare, — între foștii amanți; Aneta Duduleanu, solitară, în fața mesei goale, în clipa cea mai autentică din viața ei, — care e tragică.
E adevărat ca filmul are și o anume tenta teatrală Nii e creat într-un montaj cu tăieturi scurte, în ritm, rapid, cu alternanțe iuți de planuri și cu digresiuni de cadraj. Unii actori accentuează senzația teatralistă prin lentoare, grimase, poze țepene și confecție vădită a măștii și gestului. Dar cred că, în esență, regizorul a dorit să ne arate o lume ea însăși
teatrală, care își situează existența ternă între arsă și tragedie, pe o scala amplă a mimării autenticului. Excelentele secvențe ale lui
Gheorghe Dinică și ale lui
Marin Moraru sunt ale unor clovni, cu amintiri glicerinate, dureri manufacturate, tristeți funebre convertite pe neașteptate în zeflemea chiar la adresa acestor stări. Un imbecil care recunoaște sincer și rezolut că e imbecil o face totdeauna cu anume efect teatral. O cretina care protestează că i se atribuie aceasta calitate o face îndeobște scandalizându-se de o maniera teatrală. Parodierea ridiculizantă a manierelor elegante de către țoape cu ifos e un spectacol al maimuțărelilor bufone în spirit vodevilesc. Astfel ca filmul pune în valoare histrionismul cabotin al provincialilor într-o modalitate pe care ochiul cinematografic conservând-o, o și pamfletizează.
Cred că un rezultat oarecum asemănător a obținut Lawrence Olivier în
Cabotinul după piesa lui Osborne, unde se punea problema de a se înfățișa cu cele mai puternice mitjloace cinematografice un teatru minor și slujitor al său derizoriu. În
Cuibul de viespi, ajutat de actori extraordinari ai scenei române — ca
Tamara Buciuceanu, — gasind tineri admirabili — ca Vivian Altvizache, — susținut cu devotament și ingeniozitate de interpret de forță — ca
Ovidiu Iuliu Moldovan, și găsind un paradoxal de fin ton populist pentru o buna parte a acțiunii, Horea Popescu a dovedit că e regizor de film în toată puterea cuvântului. Nu i-a izbutit pe deplin trio-ul gaițelor, n-a știut să tranșeze câteva scene de exterior, nu s-a putut hotărâ asupra finalului, — acum cu prea multe propuneri — și a plasat poate prea insistent pelicula în lumea ei, adică a lipit prea tare povestea de filele albumului. Dar filmul e închegat, articulat, îmbelșugat în nuanțe tragicomice, fumuri și parfumuri provinciale, are o dialectică interioara perpetuă a stărilor, astfel că putem zice ca Alexandru Dumas (Tatăl, ori Fiul — sau Mama — nu-mi mai amintesc exact) că e bine sa ne revedem mușchetarii cineaști și după 20 de ani: vor arăta tot tineri și bravi...
Numai că al doilea interval biografic n-are cum să se mai lungească pe același răstimp. Nici n-ar fi drept — după ce vezi
Cuibul de viespi...
Valentin Silvestru