Liviu Ciulei: „Valurile..." s-au răspândit departe
În ceea ce-l priveşte pe Liviu Ciulei, Valurile Dunării a rămas o experienţă unică în creaţia sa regizorală?
— Nu prea. Am montat la Municipal «Passacaglia», piesă de
Titus Popovici, inspirată de aceeaşi temă. Şi, ca şi la
Valurile Dunării, am şi jucat.
— Valurile... s-au răspândit deci departe. Cum s-au pornit însă?
— M-a interesat subiectul propus de Titus Popovici şi
Francisc Munteanu, pentru că el concentra experienţa istorică a poporului român în soarta a doi oameni, iar războiul era fundalul.
— Dar, în acelaşi timp, atmosfera filmului, ambianţa, ritmul tensionat al evoluţiei vasului pe Dunăre sugerau şi dimensiunile şi marea răspundere a momentului istoric.
— Aceasta mai ales pentru că unul din cele două personaje — Mihai, pe care l-am interpretat — era investit cu calităţile, aş zice, clasice ale eroului dramatic. În el, în acest conducător de şlep, care se alătura insurecţiei patriotice conduse de Partidul Comunist, se producea un salt de conştiinţă: înţelegerea şi adeziunea. Se producea firesc, organic, saltul de la experienţa lui de viaţă personală la încadrarea în marea experienţă istorică pe care o trăia ţara.
— Scenariul a cunoscut, pe parcurs, unele dezvoltări?
— La propunerea subiectului, eu am avut o singură obiecţie: scenariul se consuma numai între bărbaţi. Şi dacă nu-mi pare rău că am insistat să fie introdus un personaj feminin, e pentru că în acest mod s-a născut cea mai irnportanta actriţă de film din ţara noastră. Azi, poate, cu riscul de a nu se mai naşte încă o actriţă, aş face filmul numai cu barbaţi, încercând să susţin această temă într-o modalitate mai severă.
— Filmul era totuşi destul de riguros.
— Da, desigur, prezenţa rolului feminin rotunjea contururile povestirii, dar îi îndulcea totuşi sau îi diminua calităţile abrazive. Cred că a fost o oarecare concesie făcută succesului de public, dar nu regret, nu numai pentru că astfel a apărut
Irina Petrescu, dar şi pentru faptul că autorii au reuşit să includă organic personajul feminin în tema lor, creând un triunghi, nu în sensul cinematografiei burgheze, ci în contextul unei ţinute etice care mi-a plăcut foarte mult.
Cum arăta Dunărea la ora patru dimineaţa
— O marcă aparte a pus asupra filmului realismul ambianţei, al mediilor muncitoreşti din porturi, prezenţa şlepului şi mai ales Dunărea, ca imens decor natural, specific, până atunci «nevăzută» de cineaştii noştri.
— Îmi aduc într-adevăr aminte cu plăcere — având în vedere capacitatea memoriei noastre de a distila faptele şi de a le uita pe cele neplăcute (frecuşul organizatoric şi efortul de zi de zi şi de noapte de noapte, fiindcă era o perioadă când dormeam 4 ore din 24) — ţin minte cu plăcere filmările de pe Dunăre, cele trei locuri de filmare, cabina de montaj şi cea de post−sincron amenajate pe şlep. Şi cât de fantastic arăta uneori Dunărea la ora patru dimineaţa! Îmi imaginasem fluviul ca o panglică de culoare cafenie — un fel de cafea cu lapte care şerpuieşte molcom. Nu-i bănuisem niciodată infinitele tonalităţi cromatice şi capacitatea de a fi un atât de generos mediu psihic prin frumuseţile sale etalate cu mister, ascunse celor care se apropie în grabă.
Şi-mi aduc aminte cu plăcere de oamenii pe care i-am întâlnit pe şlepuri, pe remorchere, pe pontoane, în porturi. Îmi aduc aminte cu recunoştinţă de un aliat pe care l-am avut în timpul acestor filmări, în care-mi revenea responsabilitatea multor milioane, a unei echipe întregi de oameni (au fost zile în care am filmat cu 6500 de figuranţi) şi a unei întregi flote. În această muncă colectivă (e curios, dar de multe ori, în meseria aceasta de regizor n-ai cum să-ţi împărtăşeşti toate gândurile şi te simţi câteodată cu atât mai singur cu cât e mai multă lume în jur) m-aş fi simţit într-adevăr foarte singur, dacă n-ar fi fost încrederea continuă manifestată din partea unor activişti de partid.
Între un premiu şi un buchet de flori
Am fost foarte bucuros când am putut răsplăti această încredere cu o lucrare care a constituit, la vremea ei, una din realizările bune ale cinematografiei noastre — bucurie care a culminat prin obţinerea premiului 1 la Karlovy Vary.
— Oricum ne întoarcem, în cinematografie, tot la premii ajungem. Contează ele chiar aşa de mult?
— Am să răspund povestind o mica întâmplare. După premiera filmului
Pădurea spânzuraţilor, a sunat cineva la mine acasă. Am deschis. Erau două persoane necunoscute şi care nu s-au prezentat. Mi-au înmânat un buchet de flori şi mi-au spus doar «mulţumesc». A fost poate mai emoţionant decât premiul de la Cannes.
Irina Petrescu: Un debut în maturitate
Fatalmente, discuţia cu Irina Petrescu, debutantă în Valurile Dunării, începe sentimental şi euforic, precum şade bine oricărei evocări a primei iubiri:
— Nici nu ştiam că «eu» filmez. Mă mişcam au ralenti şi mi se părea că «viaţa e vis».
Curând însă discuţia trece de la nostalgii la certitudini:
— A fost un film foarte cinstit, de bună credinţă. Lucram într-un cadru natural în care se închegase o adevărată atmosferă de creaţie. Aş spune că preţioasa încărcătură de idei a filmului a fost condusă cu aceeaşi responsabilitate şi atenţie, ca depozitul de arme din cala şlepului. «Şlepul−actor», cum spuneam noi, aparţinea unui vaporean, care apare şi în film şi care, în timpul insurecţiei, a trăit o istorie asemănătoare. De la zâmbetul cald şi ochii lui albaştri, până la bonomia căpitanului care ne remorca la locul filmării, am reţinut importanţa pe care fiecare din colaboratorii «locali» ştia s-o dea, cu gravitate şi discreţie, evocării unor evenimente pe care ei înşişi le-au trăit şi care au însemnat pentru noi toţi mai mult decât o poveste cu puţină dragoste, multe bombe şi moarte. De la
Valurile Dunării am rămas cu nostalgia balurilor, a cheilor Dunării. Şi mi se părea că fluviul — care e de culoarea cafelei cu lapte (
observ că e aceeaşi comparaţie ca la Ciulei, dar nu întrerup efuziunea) — mi se părea că e un misterios receptacol de evenimente istorice.
Desigur, n-au lipsit coincidenţele miraculoase:
— Mi-am serbat majoratul chiar în timpul filmărilor. N-a fost deci un simplu debut. A fost un debut în maturitate. Aşa cum evenimentul tălmăcit de film însemna un debut al maturităţii noastre, a tuturor... S-a organizat o mică serbare şi petardele inginerului Daraban — muniţii pe o săptămână — au fost consumate în seara de 19 iunie, când pe şlep s-au lansat 18 salve de artificii. O mică emoţie foarte feminină, foarte personală, care nu se întâlneşte prea des în colaborarea cu filmul — de cele mai multe ori aspră, consumând o importantă cantitate de rezistenţă nervoasă şi scoţând uneori altfel de scântei decât cele ale lui «Darabum» şi multe alte semnificaţii… Echipa acestui film era sudată poate şi de sentimentul că întreprindeam, cu toată modestia, o lucrare de răspundere naţională şi de aceea spiritul de colegialitate era mai intens: de la căldura lui Liviu Ciulei la umorul lui Francisc Munteanu, de la priceperea directorului filmului, Teban, cu care am turnat încă trei filme, până la ceilalţi membri ai echipei, dintre care majoritatea mi-au rămas foarte buni prieteni: asistentul Silviu Dimitrovici, monteuza Rada Călin, scenograful
Florina Tomescu, machioza Blanche Schuller, inginerul Oscar Coman, operatorul Gore lonescu.
Întâlniri pentru viitor
— La
Valurile Dunării a avut loc şi prima mea întâlnire cu
Lucian Pintilie, în postura de actor. N-am apucat să am o discuţie întreagă cu el. Era ofiţer german şi a fost aruncat peste bord. Cu lon Mihăileanu, în schimb, care a fost trimisul de presă la Karlovy Vary, când filmul nostru a fost premiat, am discutat mai mult şi el mi-a spus atunci că va scrie un scenariu pentru mine. Şi aşa am ajuns, după alte filme, la
Duminică la ora 6. Altă experienţă. Aceleaşi şi alte semnificaţii.
Acum tonul este analitic şi argumentaţia precisă:
—
Duminică la ora 6 a fost un film despre o realitate dură şi emoţionantă, care aducea în condiţiile ilegalităţii eroi tineri. Eu reveneam, după şapte ani, în atmosfera aceleiaşi epoci, dar prin vârsta personajului făceam drumul înapoi, de la rolul de compoziţie al soţiei cârciumarului Mihai, la o eroină foarte apropiată de vârsta mea. A fost un rol pe care l-am făcut cu plăcere şi cu durerea de a descoperi mai viu şi mai acut, că tinereţea noastră de astăzi fusese plătită cu 30 de ani înainte şi că şi pentru aceasta noi suntem datori s-o aratăm lumii, adevărat şi bine.
— Vorbind despre viitor, cum s-ar putea continua acest filon tematic al cinematografiei româneşti?
Dincolo de suavele lucruri
— Pe mine mă interesează efectiv, cum am mai spus-o, capacitatea de expresie a unei femei în afara suavelor lucruri intim−amoroase. Acestea sunt într-adevăr agreabil de jucat şi agreabil de privit. Dar eu visez (revenim deci la visuri) la rolul unei femei cu mari resurse — în genul Vitoria Lipan — o femeie care nu are prea mult timp pentru mici probleme mici — probleme care pot fi magnifice şi tragice cum ne învaţă, să zicem, «A trăi pentru a trăi». Arsenalul intimist feminin a fost deja epuizat sau nu va putea fi epuizat niciodată... Dar valoarea socială a femeii a fost mai puţin pusă în lumină. Mă gândesc la un film care să aibă în centru calitatea femeii care conduce o acţiune — femeia cu experienţa matură a evenimentelor sociale, un fel de femeie ca cea interpretată de Graziela Albini în
Duminică la ora 6. În acest sens cred că s-ar putea continua ceea ce a fost început acum 10 ani.
Francisc Munteanu: Momente mari − filme mari
Francisc Munteanu recunoaşte numai în treacăt că în scenariul filmului Valurile Dunării existau, în ceea ce-I priveşte, elemente autobiografice şi nu doreşte să începem discuţia propriu−zisă de la viaţa personală şi nici măcar de la nuvelele sale care au drept cadru Dunărea, în 1944. Notez totuşi titlurile «Duşan», «Kilometrul 1314», «Testamentul», pe care autorul le citează consultând propriul său volum, «Hotel Tristeţe». Când intră în subiect, Francisc Munteanu, pentru a se detaşa de tot ce ar părea simplă cozerie, adoptă un ton narativ echilibrat, subliniat:
În urmă cu zece ani
— În urmă cu zece ani, împreună cu Titus Popovici, socoteam, ca scriitori, că a sosit timpul să scriem despre eliberare. Amândoi aveam o experienţă de viaţă în această privinţă şi am pornit să scriem un scenariu. După câteva săptămâni de discuţie, am ajuns la concluzia că trebuie să scriem două scenarii. Aşa s-au născut
Furtuna (experienţa de viaţă a lui Titus) şi
Valurile Dunării (experienţa mea de viaţă).
— Filmele sunt inegale.
— Scenariul la
Furtuna era însă mult mai bun.
Ne oprim la această diferenţiere, necesară, fără a cita detalii de mică istorie cinematografică şi revenim la experienţa pe care a marcat-o scrierea scenariului Valurile Dunării.
— Am cercetat, în afară de propria noastră biografie şi literatură, foarte multe documente legate de eliberare. În aceste două filme, a fost înfăţişat pentru prima dată, respectându-se adevărul istoric, un episod din insurecţia armată patriotică, eliberatoare, care a avut loc în România în 1944.
După 25 de ani
Experienţa mea de viaţă este în general legată de insurecţie, de anii când s-au pus temeliile socialismului în România. De aici şi cărţile şi filmele pe care le-am făcut. Eu socot că au fost necesare şi
Soldaţi fără uniformă şi
La patru paşi de infinit, pentru că, fără aceste filme, fără filmele lui Titus (
Setea, Străinul) n-am fi putut scrie noul nostru scenariu, «Puterea», în care am reluat tema insurecţiei şi a întregii perioade următoare, în prespectiva pe care ne-o creează de data aceasta sfertul de secol care a trecut.
— Ce elemente noi, de gândire, de construcţie, va aduce filmul Puterea?
— Va fi o investigare a experienţei de viaţă şi profesionale, oglindind importanţa insurecţiei armate patriotice din România, în cadrul marii înfruntări dintre puterile aliate şi fascism. După 10 ani, câţi au trecut de la
Valurile Dunării, am reluat astfel colaborarea cu Titus Popovici, tocmai pentru a valorifica experienţa comună, a noastră şi a altora, într-o lucrare care — deşi e poate prea mult spus, dar cel puţin din punctul nostru de vedere — am vrea să fie definitivă.
— În această perspectivă, cum veţi depăşi, faţă de realizările anterioare, dintre care unele au fost remarcabile, acele părţi, destul de numeroase, în care se făcea simţită o anumită sărăcie, o anumită rigiditate, o anumită simplificare arbitrară a adevărului de viaţă şi istoric — de la evoluţia şi comportarea eroilor, până la elementele de plan doi, legate, de ambianţă ş.a.m.d.?
Important şi neimportant
— Există două explicaţii ale acestei «simplificări». Mai întâi, dorinţa ca în fiecare film să se ridice şi să se rezolve toate problemele. Aceasta face ca tot ce pare «neimportant» să fie minimalizat încă din faza de scenariu, pentru ca să poată fi cuprinse şi alte lucruri «importante».
— Aceasta minimalizare a avut loc şi la Puterea? Răspunsul întârzie dar când vine e calegoric:
— Nu. Poate şi pentru că am lucrat mai mult şi am avut timp să ne batem pentru păstrarea autenticităţii. A doua explicaţie a vechilor rezultate e că facem foarte puţine filme, ceea ce ne lipseşte de posibilitatea unei continuităţi şi a unei evoluţii mai sigure în lucru, ne lipseşte de o multitudine de încercări pe aceeaşi temă din partea mai multor regizori.
— Un alt handicap, pe care ar urma să-I depăşim ar fi, cred, acela al caracterului literar sau simplist — ilustrativ al naraţiunii.
—În general, e adevărat, filmul românesc suferă de defectul de a fi o traducere: se pune în imagine un text. Aceasta se datoreşte neîncrederii în spectatori, neîncrederii în capacitatea lor de a înţelege o formă mai eliptică, mai abstractă de naraţiune — pentru că tocmai aceasta e forma specifică de expresie a cinematografului. Noi uităm că educaţia spectatorilor se face şi cu alte filme decât cu cele pe care le producem noi...
— Spectatorul evoluează deci...
— În timp ce noi continuăm să-i arătăm lucruri ştiute.
— Cum va fi, din acest punct de vedere, Puterea?
— Noi cuprindem, în filmul pe care-I va turna
Mircea Drăgan, 25 de ani de istorie contemporană, dar nu facem o cronică cronologică. Avem două personaje principale şi arătăm cum se reflectă epoca, evenimentele, în evoluţia acestor două caractere.
— Poate filmul să surprindă evoluţia caracterelor, cum o face literatura? Un film se opreşte de obicei asupra unui anumit moment al evoluţiei caracterelor.
— Asupra unor momente!
Puterea va fi un film epic în care se întâmplă însă foarte multe fapte cinematografice, va fi un film bogat în detalii, în fapte de psihologie umană. lar eu cred că momentele mari din istorie dau, sau trebuie să dea, şi momente mari în literatură şi deci şi în cinematografia unei ţări.
