REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Pădurea spânzuraților, ciopârțită



     Luna trecută, la Festivalul de la Cannes, Pădurea spânzuraților a fost prezentat într-o variantă mai scurtă cu 48 de minute decît originalul. Liviu Ciulei n-a aflat decât după Cannes că la ANF există și această copie scurtă, predată de Studioul Cinematografic București în 1971. Regizorul dorește ca această misterioasă variantă, care nu-l reprezintă și despre care n-a știut că există, să nu mai fie arătată niciodată.
  
Liviu Ciulei: După cum știți, la Cannes Classics am fost invitați eu și Victor Rebengiuc. Din cauza stării fizice, n-am putut să mă duc și atunci am recomandat-o pe doamna Mariana Mihuț (care l-a cunoscut pe soțul ei, Victor Rebengiuc, în timpul filmărilor la Pădurea spânzuraților). La Cannes s-a întâmplat un lucru extrem de ciudat. Filmul meu ține 158 de minute, durată care era trecută în catalogul festivalului, dar pe invitația pentru spectacol erau trecute 110 minute.
 
Iulia Blaga: Arhiva Națională de Filme a vorbit cu Dumneavoastră înainte de Cannes?
 
L.C.: N-am vorbit decât cu domnul Dan Burlac (n.red. ― cel care a făcut legătura între organizatorii de la Cannes și CNC.). El m-a anunțat că sunt invitat și i-am spus că nu știu dacă o să pot merge. S-a dus Mariana Mihuț în locul meu, s-a proiectat filmul și, spre mirarea lui Victor Rebengiuc și a Marianei, Mariana nu era în film, secvența cu ea era tăiată, ca și altele. N-am aflat asta decât după ce a venit Victor și mi-a adus catalogul.
 
I.B.: Ați întrebat ce s-a întâmplat?
 
L.C.: Am fost la CNC, unde a venit și doamna Anca Mitran (n.red. ― directorul ANF), și am întrebat cum de există această copie de 110 minute pe care eu n-am văzut-o în viața mea. Cine a făcut-o? Cine a tăiat din filmul meu? Anca Mitran mi-a spus că nu știe și că negativul acestei copii de 110 minute e singurul negativ al filmului care există în arhivă. Deci în 1971 sau mai devreme s-a tăiat negativul original al filmului, iar resturile tăiate din el nu se știe unde sunt. În iunie 2006, doamna Mitran anunța CNC-ul că pentru varianta lungă nu mai există decât două kontratipuri intrate în ANF în 1977. (Un kontratip este o copie a negativului original montat de regizor.). Eu în 1971 eram în țară. De ce n-am fost înștiințat că s-a făcut o variantă scurtă? Cine a făcut varianta scurtă și de ce varianta scurtă a fost executată prin tăierea negativului original, care nu trebuie atins niciodată? Asta este toată tragedia. Normal că au tăiat și din banda de sunet (care e separată de negativ), iar resturile nu se știe unde sunt. Eu n-am făcut investigații. Aș fi dispus să fac o variantă scurtă, dar să fie variantă de autor.
 
I.B.: Dar CNC-ul sau ANF-ul de ce nu v-au spus înainte de Cannes de copia scurtă?
 
L.C.: Întreabă-mă să-ți spun. Nu am primit nici un telefon de la nimeni. Când m-am dus la CNC, i-am telefonat domnului Burlac și mi-a spus că a solicitat varianta scurtă. „Păi de ce?”, am spus. La Cannes se prezintă filmele așa cum au luat premiile, în original. „Am crezut că e mai bine, ca să nu plece lumea din sală”, a spus Dan Burlac. S-a mai întâmplat un lucru curios. În timpul Festivalului de la Cannes am fost invitat de studenții de la UNATC să le prezint filmul la Sala Eforie a Cinematecii. S-a trimis o copie în care toată munca lui Ovidiu Gologan era dusă dracului, o copie neagră, întunecată. Toate nuanțele extraordinare de gri pe care Gologan, cu un talent inimaginabil, le-a obținut urmărind o frază din romanul lui Liviu Rebreanu și toate detaliile secvențelor s-au pierdut. Liviu Rebreanu scria că „cerul cenușiu de toamnă” „închidea ca un clopot uriaș de sticlă aburită peisajul.” Imaginea lui Ovidiu Gologan a primit la Congresul UNIATEC din Milano, în 1964, Premiul de Excelență pentru „calitatea fotografică a imaginii și pentru ingeniozitatea mișcării aparatului de filmat”. Dacă țineți minte secvența din caleașcă, acolo erau reflexele în geamuri cînd ale lui Victor Rebengiuc, cînd ale lui Emmerich Schäffer... Reflexele nu se mai vedeau.
 
I.B.: La Cinematecă s-a dat copia lungă sau scurtă?
 
L.C.: Copia lungă. Dar mai e o chestie. În programul de la Cannes filmul e recomandat ca „film negativ, restaurat de Arhiva Națională de Filme, Anca Mitran”. ANF nu poate să restaureze un negativ. N-are mijloace. L-a „restaurat” pentru DVD-uri, ceea ce e cu totul altceva. Restaurarea unui film pentru a-l transpune pe digital n-are nici o legătură cu restaurarea peliculei originale. Există la New York societatea Criterion, care scoate filme clasice pe DVD-uri, pregătindu-le înainte, refăcând și modernizând până și subtitlurile.
 
I.B.: Dar știți că și Cinemateca din Bologna s-a oferit să restaureze filmul?
 
L.C.: Nu știu ce fac ei acolo. Un negativ are pe un cadru 8 milioane de pixeli. Pentru aceste DVD-uri se fac aproximativ 2 milioane. Un milion probabil au făcut în România. Cei de la New York au găsit pentru un celebru film clasic european cel mai bun sunet pe o copie din Japonia. Ei caută în laboratoare și muzee de film din toate țările cele mai bune soluții, bucățile care lipsesc, care au fost tăiate. Există laboratoare bune ― nu numai la Bologna ― ci și în Germania, Franța sau SUA. Filmul meu nici nu știu cu ce subtitluri a plecat la Cannes. Deci refacerea filmului și a negativului s-ar putea face cooptând versiuni din varianta lungă, care lipsesc din film, și încercând a le aduce la aceeași calitate cu negativul. Dar pentru asta trebuie un laborator extraordinar, cu aparate foarte scumpe, și un volum de muncă foarte mare. Nu știu dacă laboratorul din Bologna are aceste posibilități.
 
I.B.: Dar filmul a fost prezentat la Cannes în ideea asta, de a fi restaurat de World Cinema Foundation, fundația înființată de Martin Scorsese. Probabil că CNC-ul o să vă ceară părerea dacă se pune problema alegerii unui laborator.
 
L.C.: Sper, așa ar fi normal, dar cel mai greu lucru de obținut în viață este normalul. O copie a versiunii prezentate la Cannes există la Cinemateca din Paris. Mai există o versiune subtitrată în chineză, una subtitrată în armeană, poate și în rusă, sigur există una ― și trebuie văzut la Cinemateca din München ― dublată în germană. Știu asta de la actorul Dieter Zeidler, care a jucat rolul lui Danton în spectacolul meu de la Berlin și care mi-a spus că m-a dublat în Pădurea spânzuraților. Am mai aflat acum două săptămîni că Buftea a predat ce a mai avut ANF-ului în februarie 2006, materiale care nu se găsesc pe lista trimisă de ANF CNC-ului în iunie 2006.
 
I.B.: Nu v-au spus ce mai rămăsese?
 
L.C.: Nu. Tăiatul s-a întâmplat probabil la DDF (n.red. ― Direcția de Difuzare a Filmelor), în 1971. Cel mai grav e însă că se consideră varianta de 110 minute refăcută, cînd ea a fost puțin curățată. Singurul lucru la care țin e să se renunțe la copia asta de 110 minute. Să nu mai fie difuzată niciodată. Pentru că nu e copia mea. E ca și când, „comparaison n'est pas raison”, l-ai lua pe domnul Shakespeare și ai scoate stafia din Hamlet. Nu vreau s-o acuz pe doamna Mitran, nici CNC-ul, nici pe Dan Burlac. Cu siguranță și-au făcut treaba cu bună conștiință. Probabil că nu știau că nu aflasem de existența acestei copii. Un telefon ar fi salvat situația. Singurele lucruri care mă interesează sunt: 1. ― să se cerceteze migălos ce materiale mai există la ANF sau în alte părți și 2. ― ca recondiționarea filmului să fie făcută la cele mai înalte exigențe. Este vorba de fapt despre tezaurul cultural al cinematografiei române. Nu e vorba numai de filmele mele. M-am dus la Cinematecă să văd Facerea lumii de Gheorghe Vitanidis, unde jucam și eu. Filmul, în culori, era într-o versiune roz de la început până la sfârșit. Culorile imaginii realizate tot de Ovidiu Gologan erau un dezastru, iar scena mea principală lipsea. Era pe un capăt de bobină care fusese tăiat. Nu mai spun de sunet. N-am înțeles nimic. Noroc că eram numai patru persoane în sală.
 
 
„Noi nu avem drepturile de folosință asupra filmului, suntem doar depozitarii legali, proprietarul de drepturi fiind Centrul Național al Cinematografiei. Nu noi hotărâm ce filme merg la Cannes. Noi ce-am avut asta am trimis. Cât despre resturile de materiale care s-au mai predat în februarie 2006, am aflat că s-au predat benzile magnetice de sunet.” (Anca Mitran, directorul ANF)
 
„Cannes-ul a avut ambele copii, pe care le-a vizionat pe DVD-uri trimise de la București, dar a ales varianta scurtă pentru că nu putea da filme de peste 2 ore. Nu știu cine trebuia să-l anunțe pe domnul Ciulei, poate ar fi trebuit să-i spun eu, însă nu mi-am imaginat că nu știe de această variantă scurtă. Îmi pare rău că prezența filmului la Cannes, care a fost un eveniment, a fost umbrită în țară. Martin Scorsese vorbea numai de film și și-a manifestat dorința de a avea varianta sa lungă, pe 35 mm, pentru arhiva sa personală. Cât privește restaurarea filmului de către World Cinema Foundation, ea va începe probabil la toamnă.” (Dan Burlac)
 
 
(România liberă, 2 iulie 2007)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: iulia blaga, liviu ciulei, padurea spanzuratilor

Opinii: