Când l-am sunat, la rându-ne, zicându-i că ne pregătim să-I sărbătorim, luciditatea, pe care o tradusese toată viaţa în imagini filmate, o aplică sieşi: „Nu ştiu dacă mai trăiesc pâna la 14 mai”. Dar n-a ezitat, decât o clipa, în faţa ideii de a realiza împreună un interviu aniversar. Nu credeam, totuşi, că-l vom face, când m-am aflat lânga patul lui. Ca şi cum ar fi fost chemat imperios la o filmare, s-a ridicat însă, neverosimil, şi timp de două ore, refuzând să-şi menajeze resursele, eminentul operator care a fost şi ramâne Ovidiu Gologan a împlinit, am spune , cu eroism, şi această ultimă misiune profesională, facând din ea, ca întotdeauna, mai mult decât atât.
Ovidiu Gologan: Copil fiind, am fost atras de teatru, la început. Şi emotiile pe care mi le-au dat spectacolele, actorii şi piesele au reprezentat intrarea mea în viaţa artistică. Elev încă, în şcoala primară şi apoi din prima clasa de liceu, la Colegiul Naţional Sfântul Sava, cea mai mare plăcere a mea era să mă duc la Teatrul Naţional — vechiul teatru, teatrul care i-a emoţionat şi i-a vrăjit pe toţi cei care i-au văzut spectacolele. Chiar de la intrare, n-am să pot uita, când mă duceam să iau bilete... N-aţi văzut vechiul Teatru Naţional...
Nu.
Era acolo, la intrare, casa de bilete, cu o atmosferă atât de plăcută, cu multă lumină şi era la casă o doamnă distinsă, blondă, totdeauna elegantă, de o politeţe deosebită, când îţi rupea biletele, şi biletele acelea parcă erau nişte bancnote străine, lungi, din hârtie filigranată. Şi-ţi întindea biletele cu o mână frumoasă, care mi-a rămas întipărită în minte. Şi era învăluită într-o lumină caldă, degaja un parfum îmbietor, că-ţi făcea plăcere să iei bilete. Pe urmă, intram în sală prin spate, pentru că pe acolo era intrarea la galerie şi acolo mi-am făcut eu ucenicia, prima educaţie artistică, acolo am simţit într-adevăr fiorul teatrului şi al artei, acolo, sus de tot, „la cucurigu”, la galerie. Se făcea întuneric, întuneric şi jos era lumină strălucitoare — Teatrul Naţional era o perlă a arhitecturii şi a culturii româneşti — totul strălucea de frumuseţe, era linişte, teatrul cel vechi avea o acustica extraordinară şi plasatorii aceia bătrâni, vechi stilaţi... lar noi, pentru că mergeam de obicei cu un prieten, mare amator de teatru, şi cu sora mea, Letiţia, ţineam să luăm bilete cu locuri chiar lângă balustradă. Şi stăteam cu capul, cu bărbia sprijinită de balustrada de fier şi mă uitam de sus, spre lumina şi strălucirea de jos, şi acolo, „la cucurigu”, mă simţeam foarte bine. Când am crescut şi am început să iau bilete jos, în stal, nu mi-a mai plăcut tot aşa de mult. La galerie era adevărata atmosferă, de reală intelectualitate, cu studenţi, cu tineri pasionaţi de cultură — jos era rigiditate solemnă. Dar nici nu visam eu, nici nu ma gândeam pe vremea aceea să îmbrăţişez profesiunea de cineast, nu-mi imaginam că voi avea vreodată în faţa mea pe actorii aceia mari, pe care-i văzusem şi îi admirasem de copil, că-i voi avea în faţa aparatului meu de filmat.
Cum a apărut, totuşi, ideea de a face cinema?
O să vă spun, mai încolo. Au trecut anii şi mă gândesc acum ce coincidenţă teribilă a fost ca după 23 August 1944 să mai văd odată Teatrul Naţional. Fumegând. Şi să-I filmez. Vedeam fumul, mai rămăseseră atârnate bânele care fumegau şi mă întrebam — unde eşti tu acum, pilotul acela, care ai aruncat bombele? În război, bineînţeles, nu se întreabă nimic, tu ai vrut să loveşti în Palatul telefoanelor sau în alte obiective, apropiate sau depărtate, dar eu eram copil când mă legasem de acest Teatru Naţional... Era ca un ritual tot ce se întâmpla la teatru, mă fascina de fiecare dată şi m-a vrăjit şi m-a atras în direcţia asta, spre profesia asta. Dinainte de război, începusem să prind aripi, să fac fotografii, ca amator, apoi intrasem la Oficiul naţional de turism, care avea un serviciu cinematografic.
Care au fost primii oameni pe care i-aţi cunoscut acolo?
O să vă spun mai târziu. Datorită perseverenţei, dragostei şi datorită acelui lucru nou care intrase în viaţa mea, filmul, am reuşit să mă apropii de cinematografie şi să învăţ singur: practică, lecturi... Am reuşit să mă documentez şi, până la urmă, când s-a făcut Institutul, prin 1950, am ajuns să-i învăţ şi pe alţii — mă numiseră profesor.
În afară de Teatrul Naţional bombardat, aţi mai filmat şi în alte locuri în 1944, după 23 August.
Staţi, ajungem şi acolo. lată, mi-aţi reamintit de Teatrul Naţional, de cortina aceea splendidă, prima cortină, care se ridica parcă deasupra altei lumi. Şi până în momentul gongului, eu eram într-o emoţie permanentă, inima îmi bătea cu putere, parcă voia să-mi iasă din piept. Acolo l-am văzut pe marele Băltăţeanu, i-am văzut pe Demetriade, pe Storin, pe Ciprian, pe
Vraca, pe Valentineanu, pe Elvira Godeanu, cu care m-am împrietenit şi cu care am făcut probe, pe urmă, la
Ciprian Porumbescu. Le-am văzut pe Mărioara Voiculescu, pe Maria Ventura, acolo am vazut „Hamlet”, „Regele Lear”, trilogIia lui Delavrancea, „Cocosul roşu”, acolo am vazut „Scrisoarea pierdută”, cu cei mai mari actori şi
multe alte piese.
Începuseţi să vedeţi şi filme?
Staţi puţin. Asta e altceva. Mă întorceam de la teatru şi rămâneam treaz pâna noaptea târziu şi mă gândeam şi nu puteam să mă dezlipesc de gândurile acelea atât de atrăgătoare şi neliniştitoare pe care mi le inspirase tot ce văzusem acolo — feeria de lumini, de culori, de costume — o vrajă pe care nici azi nu pot să o desluşesc. Şi am rămas cu ea, cu această vrajă. Îmi aduc aminte că, mai târziu, când lucram la studioul de actualităţi, am plecat odată la Arad, ca să fac un documentar despre stingerea incendiilor şi mai în fiecare seară mă duceam la teatru şi aşa am văzut pe scenă un nou mare actor, pe care I-am îndrăgit:
Ştefan Ciubotăraşu. Pe urmă, pe vremea când lucram la
Pădurea spânzuraţilor, îi povesteam — „Nea Fănică, dacă ai şti că m-am dus de 2-3 ori să văd un spectacol de teatru cu dumneata, la Arad... Şi nu mai eram de mult copil”. După aceea — iată, ne întoarcem la cinematografie — pe lângă teatru, îmi aduc aminte foarte bine de prima mea filmare de primul meu subiect de jurnal, la O.N.C, unde lucra ca operator un francez, Amédé Maurin dar lucrau şi românii Vasile Gociu, losif Bertok şi alţii, acolo erau şi
Paul Călinescu şi Victor Cantuniari... Luasem aparatul pe ascuns şi am filmat derbiul de galop din 1940. Aveam 30 de metri de peliculă în aparat şi m-am urcat în trăsura comisarului de parcurs, iar lângă potou pusesem un geam protector, ca să nu sară nisipul în obiectiv, am filmat şi plecarea şi sosirea cailor, din apropierea copitelor, stând pe burtă. A ieşit frumos, cu toate contururile proiectate pe cer, în raccoursi. Cât de tânăr eram şi cu câta emoţie am intrat în sală, când s-a proiectat materialul! De atunci mi-am făcut obicei, când eram foarte emoţionat, la vizionarea materialelor mele, îmi introduceam întotdeauna mâna pe sub cămaşa ca să-mi strâng inima, simţeam că-mi plesneşte... Dar tot prin intermediul teatrului, de data aceasta dus de cumnatul meu, avocatul Ştefan Buiuc, distins intelectual, care era prieten cu inginerul Ciulei, m-am ataşat şi de fiul inginerului,
Liviu Ciulei, pe care l-am văzut pentru prima oară ca actor, în rolul lui Puck, în „Visul unei nopţi de vară”, la actualul teatru Nottara.
Şi totuşi, înainte de a deveni cineast, primele dumneavoastră întâlniri cu cinematograful care au fost?
Nu ştiu dacă ele privesc artistul din mine, poate mai degrabă copilul. Plecam de la şcoală, eram vreo câţiva băieţi năzdrăvani —
trois ou quatre gamins de mon âge — hai la cinema, le spuneam, şi chiuleam, ne aşezam în primele rânduri, cu nasul aproape lipit de ecran, şi aşa am văzut comediile acelea cu Zigotto, cu Fatty, cu Harold Lloyd, filmele cu
cowboys, cu Tom Mix, cu călăreţi, am văzut şi filmele româneşti
Ţigăncuşa de la iatac,
Ciuleandra, jucate şi făcute cu greşelile obişnuite de pe atunci, dar mie mi-au plăcut, am văzut
Bing-Bang, cu Stroe şi Vasilache,
Gogulică ceferist şi alte comedii româneşti, unele foarte bune. Dar să revin la ceea ce cred m-a format pe mine... Filmând pentru jurnal, am cunoscut multă lume, am cunoscut multe personalităţi, l-am cunoscut pe Yehudi Menuhin, care m-a uimit zicându-mi că semăn cu el şi, într-adevăr, mi s-a întâmplăt să fiu oprit pe stradă, în ţară şi în străinătate, şi întrebat dacă eu sunt violonistul Menuhin. Dacă ar mai fi fost şi geniul lui... L-am cunoscut pe George Enescu — ştiţi întâmplarea mea cu George Enescu?
Nu.
Îl filmasem la concerte, în diverse situaţii, dar aveam ambiţia să-I filmez acasă. El era văr primar cu doctorul Costache Enescu, care fusese căsătorit cu o vară a mea, Viorica Gologan. Şi aşa l-am întâlnit şi i-am spus că aş vrea să-I filmez acasă, cântând la pian, la vioară. — „Dragul meu”, mi-a răspuns el, „dar eu nu sint nici violonist, nici pianist, eu sunt compozitor”. S-a uitat la mine, cum era el adunat, mic de statură, eu eram înalt, voinic, m-a mângâiat totuşi m-a întrebat: — „Creierul poţi să-I filmezi?” Am rămas uimit n-am putut să-i dau nici un răspuns, atunci. Eram foarte tânăr, dar, într-un fel, întrebarea a rămas în mine şi mi-a influenţat optica asupra imaginii de film. De fiecare dată am căutat, de atunci, să dau expresie deosebită înfăţişării personajelor, ca să respire emoţia interoară, lumina gândului, fiecărui actor. După ani de zile, i-aş fi răspuns: — „Într-adevăr, domnule Enescu (pentru lui nu-i plăcea deloc cuvântul „maestre”, avea oroare de acest cuvânt), pot să vă spun că, într-adevăr, creierul se poate filma, toate gindurile omului şi tot murmurul fiinţei lui se pot filma, toate sclipirile ochilor, totul, totul...” Am cunoscut multă lume, l-am cunoscut pe Ilya Ehrenburg, cu care am fost şi prin provincie, pe George Georgescu, pe Oistrah...
După teatru, lumea şi oamenii muzicii par să vă fi captivat mai mult.
Am cunoscut şi mari cineaşti, adevăraţi mari cineaşti, nu din cei de duzina. Orson Welles mi-a dăruit o carte, cu o dedicaţie foarte frumoasă, nu pentru
Moara cu noroc, cum a scris cineva, fiindcă el nu văzuse acest film, ci pentru „marele film românesc
Pădurea spânzuraţilor”. L-am cunoscut pe Alexandrov, la Moscova, unde am fost de mai multe ori, pe Tissa, de care m-am legat sufleteşte, pe regizorul Kalatozov, pe marele operator Uruşevski şi pe alţi mari cineaşti. L-am cunoscut pe Rossellini, cu care am discutat mult, când a fost la noi în vizită, am luat şi dejunul împreuna, la Băneasa, cu
Victor Iliu.
Aţi fost în trei?
Da. Aşa am aflat multe secrete ale meseriei noastre.
Dar când aţi făcut dumneavoastra, în 1949, împreună cu Victor Iliu, documentarul acela, Scrisoarea lui lon Marin către Scânteia încă nu-I cunoscuseţi nici pe Urusevski, nici pe Rossellini şi totuşi e multă artă operatoricească în acele imagini.
Nu-mi dau seama.
Dumneavoastră aţi făcut unele din filmele cele mai mari ale cinematografiei noastre. Dar parcă vă e greu să vorbiţi despre ele. Poate pentru că satisfacţia unui operator nu e niciodată pe măsură contribuţiei sale.
Să vorbească alţii, dumneavoastră aţi scris foarte frumos, m-aţi lăudat extraordinar, m-aţi comparat cu Figueroa, la
Moara cu noroc, nu uit, nu uit ce-au scris colegele şi colegii dumneavoastră, pe care le stimez şi îi stimez foarte mult, am toate cronicile. Altă dată, când o să veniţi la mine acasă, o să vi le arăt. Dar mie nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre ce am făcut eu. Cât despre satisfacţiilq unora sau ale altora, eu am fost foarte mulţumit, am avut o perioadă frumoasă, am fost sănatos, am lucrat, am călătorit şi pe urmă vine scadenţa. Ce să vă spun? Ca operator de actualităţi, am fost solicitat de Victor Iliu pentru acel documentar — ştiţi că a pornit de la un text din Scânteia, care îmi plăcuse şi mie. Şi am plecat împreună în satul Sudiţi din lalomiţa, printre primele sate cooperativizate. Victor Iliu a întors frumos subiectul, cinematografic, şi el ca regizor a avut succes mare, atunci şi mai târziu. Dar, deşi operatorii sunt de obicei daţi uitării, imediat după filmare, fără a mai vorbi de alte aspecte, şi pentru mine acel documentar a fost o cotitură, ca experienţă, ca posibilităţi de exprimare. Eram tânăr şi nu mă învăţase nimeni.
Dar, deşi trecuseră opt ani de la acel documentar, la care aţi început să vă definiţi o formulă proprie, Victor Iliu tot pe dumneavoastră v-a solicitat pentru Moara noroc. A existat deci şi există ceva mai important decât uitarea şi decât toate celelalte.
Da, dar să ştiţi, eu nu mi-am definit niciodată o formulă fixă. Când am început să filmez cu Liviu Ciulei pentru
Pădurea spânzuraţilor, el mi-a spus: — „Nu lucrăm în maniera aceasta, cu efecte picturale, lucrăm o imagine simplă”. Atât, l-am înţeles. Ce a ieşit nu ştiu, dar ştiu cum am pornit si cum m-am legat de acest film. În timpul prospecţiilor, am ajuns la monumentul de la Ghimeş-Palanca, al fratelui lui Liviu Rebreanu — Emil, care a fost spânzurat şi îngropat acolo şi de la tragedia căruia a şi pornit romanul. A fost ceva extraordinar pentru mine când m-am apropiat de monument şi am citit data naşterii lui Emil Rebreanu: 14 mai, aceeaşi zi, aceeaşi lună ca a mea,
Şi dumneavoastră sunteţi ardelean.
Sunt născut la Constanţa, dar originea familiei noastre de acolo este, de lângă Braşov, de la Satulung, din ţara Bîrsei, bunicii mei dinspre tata, GoIoganii, de acolo sunt şi bunicii dinspre mamă tot de acolo.
Şi acolo aţi filmat Moara cu noroc.
Până am prins eu filmul ăsta, a fost foarte greu, multe lucruri s-au petrecut, nedrepte, pe vremea
Nepoţilor gornistului, când premiile şi laurii se acordau după alte criterii decât cele ale lucrului făcut. Şi după aceea, succesul
Morii cu noroc nu le-a convenit multora.
Dar dumneavoastră, ce sentiment încercaţi faţă de filmele mari pe care le-aţi făcut?
O linişte.
Pentru un creator care cunoaşte lumea, oamenii, viaţa, meseria, succesul, ce este mai important, în fond?
Familia. Despre alte lucruri, alta dată, să veniţi la mine acasă, unde am o întreagă arhivă. Nu ştiu dacă v-am spus, am de mai multă vreme şi un proiect de film, pe care din cauza întâmplărilor, n-am putut să-I pun în practică, proiectul unui film despre mâinile oamenilor, apropo de lucrurile importante:
Poemul mâinilor. Un documentar eseu fără cuvinte, numai cu muzică şi culori, totul traind într-o atmosferă specială. Ce fotografie vreţi să publicaţi la acest interviu? Eu aş vrea una din tinereţe, chiar dacă o fi mică sau slabă tipografic. Uitaţi-vă, această fotografie — tip, de pe legitimaţia mea de A.C.I.N. O vreau pe asta, pentru că e făcuta de mine însumi, eu am pus lumina.
Fără a-i mai putea arăta tipărite mulţumirile noastre, ne despărţim de Ovidiu Gologan, în ajunul aniversării sale, rămânând cu aceasta imagine a tinereţii sale perpetue, care intră, ca şi filmele sale, în istoria şi în viitorul filmul românesc.
