​Orgile din Transilvania

     Cronica documentarului
     Nu există ataşamente abstracte. Înainte de a iubi ideea de patrie, ideea de mamă, ideea de fraternitate — iubeşti un sat, un oraş, un munte, o casă, mâna care ţi-a pus laptele-n ceaşcă, un glas, o privire, un miros, un obiect. Obiectele unei stări. Obiectele unei vârste. Obiectele devenite sentimente.
     Cândva, ar trebui vorbit mai pe larg despre rolul jucat de obiecte în filmele noastre. ÎI joacă? lzbutesc ele să treacă dincolo de con­diţia lor de recuzită? De decor mai mult sau mai puţin funcţional? O pădure nu-i doar o pădure. Dan Piţa a făcut din pădure un spa­tiu al parabolei. O masă nu-i doar o masă. Alexa Visarion a făcut din masă un teren al patimei şi al morţii. O colecţie de ascuţitori nu-i doar o sumă de obiecte minuscule. Ale­xandru Tatos a făcut fleacurile acelea de plastic, blazonul unei existenţe. Fiecare viaţa cu blazonul ei...
     Dedicând un film orgilor din Transilvania, Doru Segal a avut în vedere şi o latură de do­cumentar propriu-zis, dar şi ceva care depă­şeşte utilitatea reportericească. Este o depă­şire pe care o comite întotdeauna talentul. Cu voia sau fără voia proprietarului său, ta­lentul „bate” întotdeauna mai departe. Spune întotdeauna ceva în plus, faţă de ceea ce scrie în sinopsis. O lecţie de franceză la o şcoală serală — vorbesc acum de filmul Se­raliștii al lui Copel Moscu — cu băiatul acela grav care repetă sârguincios je sui örö, este desigur o felie de viată tăiată şi drept şi cin­stit, dar şi cu har. Harul, ca să zic aşa, unge felia de viaţă cu sensuri mai bogate, cu trimi­teri mai înalte. Faptul brut e brut. Talentul îi dă putere de levitaţie.
     Cu un text minim, Doru Segal izbuteşte să faca din aceste Orgi din Transilvania un în­dreptar plin de farmec şi de chemări. De-abia aştepți să mergi la Codlea să mai asculţi odată, acolo şi numai acolo, acordurile acelui cântec rural de ev îndepărtat. Acest film te face să descoperi că Bach are nevoie de fru­museţea obosită a covoarelor străvechi din colecţia braşoveană, de îngerii de la Mediaş, bucălaţi, cu buze roşii de cupidoni zurbagii, de serafimii pe care artistul popular i-a închipuit cu priviri de ştrengar şi cu mustăţi în furculiță. Textul e sec, sec în sensul că tran­smite informaţia în stare pură, albă, fără în­florituri, fără accente patetice. Confesiunea — căci filmul conţine şi o confesiune — e o stare de tandreţe cu care sunt privite, des­crise, înţelese, mângâiate acele instrumente transformate prin transfigurare în simboluri. Simbolurile spiritualităţii transilvane.
     Sensibilitatea artistului, care şi-a spus cu­vântul de la începutul carierei sale, de pe vre­mea unor documentare cu adevărat de neui­tat, Marile emoţii mici, Tovarăşa, În fiecare luni şi joi, sensibilitatea, zic, este şi aici ca­pelmaestru. Autorul — scenarist, regizor şi operator — se apropie de orgi ca de nişte fi­inţe mitologice, impunătoare şi fragile pe care n-ai voie să le atingi din teama de a nu le risipi miracolul. Aparatul se urcă sfielnic pe coloana tuburilor — într-o plutire parcă imaterială. Numai un ochi de specialist poate să ghicească dificultăţile acestei căţărări şi migala acelor enchaines-uri. Un text voit neli­ric este acompaniat de o privire scăldată de iubire, plimbată cu pioşenie pe lespezi secu­lare, pe sub frontoane, pe sub bolţi, pe sub pilaştri, pe sub baldachine, prin ferestre ge­minate, prin ambrazuri, peste faţa dantelată a tabernacolului, pe prospect, pe claviatură, pe degetele trandafirii care ating clapele, pe pantofii organistului. lată-i făcând în prim-plan un adevărat balet deasupra peda­lierului. Valurile de muzică alternează cu va­luri de tăcere, o tăcere pioasă care dă o re­verberaţie stranie fâşâitului foalelor, zgomotu­lui paşilor pe o scară întortocheată. Mişcările largi, majestuoase ale aparatului sunt rupte din loc în loc de un staccato de prim-planuri din care nu lipseşte nici umorul, nici sur­priza.
     Încă odată se demonstrează că un film despre obiecte nu poate fi decât un film des­pre sentimente.