Cronica documentarului
Nu există ataşamente abstracte. Înainte de a iubi ideea de patrie, ideea de mamă, ideea de fraternitate — iubeşti un sat, un oraş, un munte, o casă, mâna care ţi-a pus laptele-n ceaşcă, un glas, o privire, un miros, un obiect. Obiectele unei stări. Obiectele unei vârste. Obiectele devenite sentimente.
Cândva, ar trebui vorbit mai pe larg despre rolul jucat de obiecte în filmele noastre. ÎI joacă? lzbutesc ele să treacă dincolo de condiţia lor de recuzită? De decor mai mult sau mai puţin funcţional? O pădure nu-i doar o pădure.
Dan Piţa a făcut din pădure un spatiu al parabolei. O masă nu-i doar o masă.
Alexa Visarion a făcut din masă un teren al patimei şi al morţii. O colecţie de ascuţitori nu-i doar o sumă de obiecte minuscule.
Alexandru Tatos a făcut fleacurile acelea de plastic, blazonul unei existenţe. Fiecare viaţa cu blazonul ei...
Dedicând un film orgilor din Transilvania,
Doru Segal a avut în vedere şi o latură de documentar propriu-zis, dar şi ceva care depăşeşte utilitatea reportericească. Este o depăşire pe care o comite întotdeauna talentul. Cu voia sau fără voia proprietarului său, talentul „bate” întotdeauna mai departe. Spune întotdeauna ceva în plus, faţă de ceea ce scrie în sinopsis. O lecţie de franceză la o şcoală serală — vorbesc acum de filmul
Seraliștii al lui
Copel Moscu — cu băiatul acela grav care repetă sârguincios
je sui örö, este desigur o felie de viată tăiată şi drept şi cinstit, dar şi cu har. Harul, ca să zic aşa, unge felia de viaţă cu sensuri mai bogate, cu trimiteri mai înalte. Faptul brut e brut. Talentul îi dă putere de levitaţie.
Cu un text minim, Doru Segal izbuteşte să faca din aceste
Orgi din Transilvania un îndreptar plin de farmec şi de chemări. De-abia aştepți să mergi la Codlea să mai asculţi odată, acolo şi numai acolo, acordurile acelui cântec rural de ev îndepărtat. Acest film te face să descoperi că Bach are nevoie de frumuseţea obosită a covoarelor străvechi din colecţia braşoveană, de îngerii de la Mediaş, bucălaţi, cu buze roşii de cupidoni zurbagii, de serafimii pe care artistul popular i-a închipuit cu priviri de ştrengar şi cu mustăţi în furculiță. Textul e sec, sec în sensul că transmite informaţia în stare pură, albă, fără înflorituri, fără accente patetice. Confesiunea — căci filmul conţine şi o confesiune — e o stare de tandreţe cu care sunt privite, descrise, înţelese, mângâiate acele instrumente transformate prin transfigurare în simboluri. Simbolurile spiritualităţii transilvane.
Sensibilitatea artistului, care şi-a spus cuvântul de la începutul carierei sale, de pe vremea unor documentare cu adevărat de neuitat,
Marile emoţii mici,
Tovarăşa,
În fiecare luni şi joi, sensibilitatea, zic, este şi aici capelmaestru. Autorul — scenarist, regizor şi operator — se apropie de orgi ca de nişte fiinţe mitologice, impunătoare şi fragile pe care n-ai voie să le atingi din teama de a nu le risipi miracolul. Aparatul se urcă sfielnic pe coloana tuburilor — într-o plutire parcă imaterială. Numai un ochi de specialist poate să ghicească dificultăţile acestei căţărări şi migala acelor enchaines-uri. Un text voit neliric este acompaniat de o privire scăldată de iubire, plimbată cu pioşenie pe lespezi seculare, pe sub frontoane, pe sub bolţi, pe sub pilaştri, pe sub baldachine, prin ferestre geminate, prin ambrazuri, peste faţa dantelată a tabernacolului, pe prospect, pe claviatură, pe degetele trandafirii care ating clapele, pe pantofii organistului. lată-i făcând în prim-plan un adevărat balet deasupra pedalierului. Valurile de muzică alternează cu valuri de tăcere, o tăcere pioasă care dă o reverberaţie stranie fâşâitului foalelor, zgomotului paşilor pe o scară întortocheată. Mişcările largi, majestuoase ale aparatului sunt rupte din loc în loc de un staccato de prim-planuri din care nu lipseşte nici umorul, nici surpriza.
Încă odată se demonstrează că un film despre obiecte nu poate fi decât un film despre sentimente.