REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​O „Stea” pe firmamentul Europei


     Film și sport
     Foarte mulți dintre noi suntem spectatori de fotbal prin intermediul micului ecran și suntem, de fapt, admiratori ai sportului transmis de cele mai multe ori in direct, fără a ne mai da seama cât de mult datorăm aceasta imaginii de film. Oricât de popular poate fi el, sportul-rege, fotbalul nu și-ar fi cucerit într-atât susținătorii în absența cinematografului și a televiziunii. Să recunoaștem că meciul tran­smis în direct la televizor ne-a creat demult reflexe condiționate de așteptare cu sufletul la gură, comutarea imaginii, șocul primei pri­viri în stadionul încărcat de electricitatea în­curajărilor, gros-planurile sportivilor înaintea marii încleștări, chipurile băieților frumoși, cărora filmarea cu aparatul în mână le dezvăluie agitația interioară abia strunită în mo­mentul solemn al intonării imnurilor de stat. Aparatul se ridică, o altă cameră situată sus ne dă voie să respirăm, ca imediat să avem în centrul unui cadru pe arbitrul care dirijează episodul alegerii porților stadionului. Poate că nici într-un film de ficțiune nu găsești atâta suspans în planurile detalii ca în acele rosto­goliri năvalnice ale mingii escortate de picioare în jambiere, când nu știi cine conduce balonul, cine e virtuozul driblingurilor, cât de departe sau cât de aproape de poartă a ajuns, cui va pasa și în ce fel. Numai cine a jucat fotbal are idee ce înseamnă o deposedare așa-numită prin alunecare și pe care noi o apreciem, evident aproximativ, după stilul de a evita coliziunea, stil dovedit de înaintașul luat pe făraș. O spun ca unul pățit, rămas vreo două luni la pat cu piciorul în gips din pricina unui asemenea „as” al deposedărilor alunecoase, pentru că subsemnatul nu luase lecții de fereală din calea crampoanelor. Nu însă numai din motivul indicat am luat hotărârea de a scrie despre sport și film. Dar poate că nu aș fi încercat să mă ocup de „semio­tica” transmisiilor în direct, dacă nu aș fi găsit imboldul și argumentul estetic în meciul România — Spania, mai exact dacă nu aș fi identificat în faza celui de-al doilea gol (Vă amintiți? — Ungureanu, pe stânga pătrunde urmărit în ușor plonjeu lateral, trimite o minge pe diagonala stânga spre dreapta, Lăcătuș pare a o opri, dar o lasă să se ducă în dorul lelii, ton prins de Pițurcă — imitatorul, pentru ca Mateuț, luat și el de valul frumosu­lui, să schimbe piciorul cu care trage de obi­cei, însă deruta să fie și mai paralizantă: Go­ool — plan al tabelei de marcaj), un plan lung, în profunzimea câmpului, demn de un Welles sau de o compoziție savantă realizată de Wyler! Cu deosebirea că regizorii fazei se aflau, de astădată, în cadru. Până și năbă­dăiosul Ponnet avea să o spună, oarecum scuzându-se în fața spaniolilor: Trebuie să câștigi jucând, nu îmi vine să subliniez: Noi nu am jucat fotbal; noi am fă­cut coregrafie, mișcându-ne în genul comedii­lor burlești cu o viteză neverosimilă, accele­rată, în timp ce spaniolii au fost proiectați în unul și același cadru doar cu o viteză normală. Antrenorului Munez numai așa i s-a părut „ciudată” partidă de la București, când România a jucat cele mai bune zece minute din istoria fotbalului.
     Fotbalul românesc — o stea. Dar avem și o stea a fotbalului românesc, o stea a Europei, pe care o publicație spaniolă! (fair-play apre­ciabil și la gazetari) a desemnat-o drept cea mai bună echipă străina de club a sezonului 1985-1986”. Acestei Stele, clubul cu același nume i-a dedicat un documentar scris și regizat de Octavian Covaci, documentar ce poate fi văzut pe ecrane ca prefață a filmului lui Gopo: O zi la București. Steaua fotbalului românesc are drept personaje membrii echipei de fotbal atât de dragă tuturor. Îi vedem fil­mați în antrenamente istovitoare, dar și în cli­pele de euforie a victoriei. Golurile antolo­gice ale calificării sunt prezentate din mai multe unghiuri, așa cum numai arta filmului o poate îngădui. Un drum de stele pentru calificarea Stelei în finala câștigată strălucit, finala Campionilor Europeni. Un personaj devenit legendar — Ducadam — și secvențele-mărtu­rie ale ilustrei lui inspirații de portar căruia nu-i scapă nicio minge. Lacrimi în stop-ca­dru — lacrimile antrenorului Jenei. Film al muncii și al bucuriei îmbătătoare, al mândriei de-a fi roman, cum comentează o melodie (ilustrația muzicală Gabriel Cosma). Frumoasele, dinamicele filmări se datorează operatorilor Augustin Mosoia și regretatului Vasile Oglindă.
     Filmul numără în istoria lui destule stele. Are acum una cu majusculă — Steaua București — Steaua fotbalului românesc. Cu o asemenea vedetă cronicarul de film e obligat și onorat să se transforme în cronicar de sport.
(Cinema nr. 5, mai 1987)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: documentar sportiv, ioan lazar, octavian covaci

Opinii: