Film și sport
Foarte mulți dintre noi suntem spectatori de fotbal prin intermediul micului ecran și suntem, de fapt, admiratori ai sportului transmis de cele mai multe ori in direct, fără a ne mai da seama cât de mult datorăm aceasta imaginii de film. Oricât de popular poate fi el, sportul-rege, fotbalul nu și-ar fi cucerit într-atât susținătorii în absența cinematografului și a televiziunii. Să recunoaștem că meciul transmis în direct la televizor ne-a creat demult reflexe condiționate de așteptare cu sufletul la gură, comutarea imaginii, șocul primei priviri în stadionul încărcat de electricitatea încurajărilor, gros-planurile sportivilor înaintea marii încleștări, chipurile băieților frumoși, cărora filmarea cu aparatul în mână le dezvăluie agitația interioară abia strunită în momentul solemn al intonării imnurilor de stat. Aparatul se ridică, o altă cameră situată sus ne dă voie să respirăm, ca imediat să avem în centrul unui cadru pe arbitrul care dirijează episodul alegerii porților stadionului. Poate că nici într-un film de ficțiune nu găsești atâta suspans în planurile detalii ca în acele rostogoliri năvalnice ale mingii escortate de picioare în jambiere, când nu știi cine conduce balonul, cine e virtuozul driblingurilor, cât de departe sau cât de aproape de poartă a ajuns, cui va pasa și în ce fel. Numai cine a jucat fotbal are idee ce înseamnă o deposedare așa-numită prin alunecare și pe care noi o apreciem, evident aproximativ, după stilul de a evita coliziunea, stil dovedit de înaintașul luat pe făraș. O spun ca unul pățit, rămas vreo două luni la pat cu piciorul în gips din pricina unui asemenea „as” al deposedărilor alunecoase, pentru că subsemnatul nu luase lecții de fereală din calea crampoanelor. Nu însă numai din motivul indicat am luat hotărârea de a scrie despre sport și film. Dar poate că nu aș fi încercat să mă ocup de „semiotica” transmisiilor în direct, dacă nu aș fi găsit imboldul și argumentul estetic în meciul România — Spania, mai exact dacă nu aș fi identificat în faza celui de-al doilea gol (Vă amintiți? — Ungureanu, pe stânga pătrunde urmărit în ușor plonjeu lateral, trimite o minge pe diagonala stânga spre dreapta, Lăcătuș pare a o opri, dar o lasă să se ducă în dorul lelii, ton prins de Pițurcă — imitatorul, pentru ca Mateuț, luat și el de valul frumosului, să schimbe piciorul cu care trage de obicei, însă deruta să fie și mai paralizantă: Goool — plan al tabelei de marcaj), un plan lung, în profunzimea câmpului, demn de un Welles sau de o compoziție savantă realizată de Wyler! Cu deosebirea că regizorii fazei se aflau, de astădată, în cadru. Până și năbădăiosul Ponnet avea să o spună, oarecum scuzându-se în fața spaniolilor: Trebuie să câștigi jucând, nu îmi vine să subliniez: Noi nu am jucat fotbal; noi am făcut coregrafie, mișcându-ne în genul comediilor burlești cu o viteză neverosimilă, accelerată, în timp ce spaniolii au fost proiectați în unul și același cadru doar cu o viteză normală. Antrenorului Munez numai așa i s-a părut „ciudată” partidă de la București, când România a jucat cele mai bune zece minute din istoria fotbalului.
Fotbalul românesc — o stea. Dar avem și o stea a fotbalului românesc, o stea a Europei, pe care o publicație spaniolă! (
fair-play apreciabil și la gazetari) a desemnat-o drept cea mai bună echipă străina de club a sezonului 1985-1986”. Acestei Stele, clubul cu același nume i-a dedicat un documentar scris și regizat de Octavian Covaci, documentar ce poate fi văzut pe ecrane ca prefață a filmului lui
Gopo:
O zi la București. Steaua fotbalului românesc are drept personaje membrii echipei de fotbal atât de dragă tuturor. Îi vedem filmați în antrenamente istovitoare, dar și în clipele de euforie a victoriei. Golurile antologice ale calificării sunt prezentate din mai multe unghiuri, așa cum numai arta filmului o poate îngădui. Un drum de stele pentru calificarea Stelei în finala câștigată strălucit, finala Campionilor Europeni. Un personaj devenit legendar — Ducadam — și secvențele-mărturie ale ilustrei lui inspirații de portar căruia nu-i scapă nicio minge. Lacrimi în stop-cadru — lacrimile antrenorului Jenei. Film al muncii și al bucuriei îmbătătoare, al mândriei de-a fi roman, cum comentează o melodie (ilustrația muzicală Gabriel Cosma). Frumoasele, dinamicele filmări se datorează operatorilor Augustin Mosoia și regretatului Vasile Oglindă.
Filmul numără în istoria lui destule stele. Are acum una cu majusculă — Steaua București — Steaua fotbalului românesc. Cu o asemenea vedetă cronicarul de film e obligat și onorat să se transforme în cronicar de sport.
