La articolul — binevenit al tovarășei Alice Mănoiu,
„Decorul împotriva decorului”, am de făcut următoarele obiecții:
1) Referitor la formularea „stilizarea
capabilă să dea unitate viziunii artistice generale”. Stilizarea, fiind un procedeu în artă, nu are nicio legătură cu unitatea de stil. Există diferite stiluri în exprimarea decorurilor și a costumelor: stil realist, documentar, stil pictural, stil cubist, stil morbido-surrealist, foarte la modă actualmente. Unitatea stilului este strict impusă tuturor operelor, ca ele să devină creație valabilă. Stilizarea costumelor sau a decorurilor se impune cu predilecție în filme ca basme, operete (
My fair Lady), filme de varietăți, filme muzicale (
Hello, Dolly) etc. Folosirea stilizării în decor și costume la filmele istorice ca
Dacii sau
Mihai Viteazul mi se pare complet greșită, aceste filme având un rol de document educativ și de instruire, unde amănuntul scenografic are o mare importanță, iar adevărul istoric se impune cu strictețe. Exemple bune avem în filme ca
Elisabeth R,
Hamlet și
Romeo și Julieta, ultima versiune. (E drept că acel veșmânt a răpit ceva din suplețea Julietei, în schimb a respectat veridicitatea epocii în care se desfășura drama de la Verona.) Nu pot fi de acord cu costumele create de
Hortensia Georgescu filmului
Mihai Viteazul sau la
Dacii, costume fantezisto-vikingiene, sau cu costumul de piele al fiicei lui Decebal, asemănător costumului din filmul
Barbarella.
Această stilizare rău înțeleasă a fost cultivată de vechile filme hollywoodiene care, odată cu prostul gust, frizau și lipsa de documentare a scenografilor de atunci.
Consider că în filmul
Columna am căutat, pe cât posibii, să remediez greșelile
Dacilor printr-o documentare serioasă și o adaptare a costumului dac la situația dezastruoasă (sfârșitul unui război fără învinși și fără învingători).
La costumul țărănesc am respectat linia costumului de pe columnă, îmbinat cu specificul țesăturilor românești și al bijuteriilor dacice.
2) Despre aprecierea: „
frumoasele costume realizate la Dacii”, aș preciza că: în scenografie se înfățișează personaje din diferite epoci și categorii sociale cu diferite caractere. Costumul „personajului”, dacă dramaturgia cere, trebuie să fie frumos, urât, macabru, morbid, strălucitor etc. Cuvântul „frumos” să se întrebuințeze la un concurs de modă, de frumusețe, etc. Nu are ce căuta în critica scenografiei de film sau de teatru.
3) Cu privire la afirmația că în filmele
Războiul domnițelor și
Săgeata căpitanului lon „
fantezia a mers împotriva istoriei”:
Săgeata căpitanului Ion este, spre deosebire de
Războiul domnițelor, un basm, o legendă, pentru tineret și copii. Pentru crearea costumelor din primuI film, m-am documentat din volumul: „Mode și veșminte din trecut” al lui Al. Alexianu (pag. 180-193); de asemeni din fresca Doamnei lui Neagoe Basarab, aflată la Muzeul Republicii. Este o epocă încă neabordată în filmele românești, o epocă influențată de renașterea italiană, necoruptă încă de influența turcească, ce apare abia după Vlad Țepeș. Pentru costumele armatei române și a turciIor, am luat ca document frescele de a Voroneț. Am mers la o stilizare a amănuntelor, nu a costumelor, respectând linia epocii, lucru permis la un film-basm, legendă. Nu s-a dat frâu liber fanteziei pentru că acțiunea a fost legată de un personaj real, în persoana lui Vlad Țepeș, spre deosebire de scenografia la
Harap Alb unde fantezia a jucat un rol prepondarent. Când criticul afirmă cele de mai sus, ar fi recomandabil să se documenteze înainte.
4) Un lucru de care nu se pomenește în articol este contribuția culorii în redarea epocii și dacă a existat o preocupare a scenografilor români în sensul acesta. Nu știu cât anume, decorul atât de lăudat al Iui
Radu Boruzescu — decor conceput într-un stil morbid, atât de modern azi în artă, stil îndrăgit de scenograf: un labirint supraîncărcat de mobile, cu lucruri vechi, toată recuzita de 20 de ani de la Buftea — a redat atmosfera epocii și cât anume a fost meritul culorii sepia, în genul vechilor fotografii din anii 1900. Cred că tocmai cuIoarea a fost factorul care a contribuit la unitatea stilului acestui fiIm, legând decorul haotic de interioarele supraelegante și de parcurile îngrijite de la Peleș. Această unitate de culoare se datorează operatorului care a inventat
un procedeu de prelucrare a peliculei în laborator. Spre deosebire de filmul
Cu mâinile curate, unde nu a existat această prelucrare a cuIorii și unde Radu Boruzescu a creat doar două decoruri: încăperea cu coșciuge și hala pustie a fabricii, ambele în stilul său preferat morbido-fantastic. Aceste decoruri sunt rupte de restul fiImului, de acțiunea lui și de timp, apărând pur și simplu neveridice pentru România anilor 1944. Scopul nu a fost de a reda prin el „
prostul gust al hoțului deghizat”, cum se susținea în articol, ci pur și simplu plăcerea decoratorului de a se afirma cu ceva straniu și deosebit, dar cu totul gratuit. Dacă acest gen morbid în a reda decorurile a servit filmului
Felix și OtiIia și nu romanului „Enigma Otiliei”, în schimb a deservit filmul
Cu mâinile curate.
