„Non-stop” – cronică de film

     În orice cinematografie vine o vreme când stocul de peliculă impresionată dă senzaţia de abundenţă, de aglomerare. De aici poate şi dorinţa cineaştilor noştri în ultima vreme de a spune „stop", de a face retrospective, impropriu numite „filme de montaj", cu pre­tenţii mai mult sau mai puţin declarate de antologii. Campionii, Expresul de Buftea şi acum acest Non-Stop ne propun fiecare  în felul lui, secvenţe în reluare.
În absenţa unei istorii a filmului românesc (şi aceasta mult aşteptată) a câştigat teren ideea că avem în arhivă mai multe secvenţe remarcabile, decât tilme izbutite pe de-a-ntre­gul. D.I. Suchianu le numeşte „momente de frumuseţe" şi le descoperă chiar în filmele cele mai slabe. Dar, atenţie! Nu orice sec­venţă, chiar foarte bună este automat o sec­venţă de antologie, adică reprezentativă.
     Non-Stop, care într-o fază de lucru s-a mai numit si „Buftea-melody" işi ia toate măsurile de prevedere pentru a nu cădea sub inci­denţa antologiei sau a filmului de montaj, propunându-ne doar să revedem momente de muzica şi dans din mai vechi sau mai noi filme româneşti. În subtext (şi-n declaraţiile regizorului din perioada realizării filmului), Non-Stop conţine o întrebare nu chiar reto­rică: de ce nu realizăm un film muzical în fie­care stagiune, din moment ce regizori price­puţi în a îmbina dansul şi muzica cu mijloa­cele cinematografului s-ar părea ca avem? Filmul s-a vrut deci o demonstraţie a acestor valenţe regizorale, nefolosite până acum la adevărata lor valoare. Din păcate, argumen­tele sunt precare, riscând a demonstra exact contrariul.
     Numerele de dans si muzica, cu valoare in­trinsecă, putând funcţiona autonom (ca do­vadă folosirea lor într-un show non-stop) sunt exact acele secvenţe neimplicate în drama­turgie, însăilate în filmul de origine printr-un pretext oarecare (cusut cu aţă albă) doar pentru a prilejui un «număr» Jean Constantin sau un număr Margareta Pîslaru, garanţie de succes la public. Ele nu sunt momente de film, ci de spectacol filmat. Nu întâmplator în Non-Stop majoritatea lor apar precedate de imaginea sălii de spectacol — când la repetiţii, când la premieră — clasicul truc al inserării unui moment muzical-coregrafic într-un film oarecare.
     Excepţie fac secvenţele din Gloria nu cântă (filmul regretatului regizor Alexandru Bocă­neţ), singurele coregrafii gândite şi decupate cinematografic, pe o idee anume, secvenţe din Ma-ma (deşi nu e cea mai reprezentativă din filmul Elisabetei Bostan) şi grupajul din Actorul şi sălbaticii (filmul lui Manole Mar­cus), unde dansul şi muzica nu s-au putut desprinde din context decât odată cu repli­cile, cu partea de acţiune din film.
     A face deci o secvenţă — chiar reuşită — cu muzică şi dans într-un film nu înseamnă că face oricând şi un film muzical bun. Demonstraţia Non-Stop risca efectul de bumerang şi pentru că văzute aşa, laolaltă, momentele (din nou cu rare excepţii) frapează prin lipsa de originalitate, printr-un ciudat de unitar prost-gust costume şi decor), printr-un întristător aer de amatorism.
Retrospectiva încântă în partea ei cea mai „retro"; îi vedem cântând, acum 25 de ani pe: Trio Grigoriu, lurie Darie, Toma Caragiu, Au­rel Giurumia...

     În lipsa altei idei unificatoare, cea mai la îndemîna putea fi aceasta trecere a timpului. Divertismentul e şi el (sau mai ales el) supus modei. Altfel se îmbracă lumea, altfel se cânta şi se dansa în anii '50 şi altfel în anii '70, să spunem. Dar şi aici se pare că regizorii noştri plutesc în atemporal. Momentele de brigadă din Eu, tu şi Ovidiu par din aceiaşi ani cu Dragoste la zero grade.
     Şi dacă lipsa unei idei de comperaj nu e de incriminat într-o retrospectvă în care imaginii i s-a cerut să vorbească de la sine, absenţa oricărei preocupări de racord cinematografic, de legatură, de montaj este cu totul de neîn­ţeles pentru un profesionist ca Manole Mar­cus. În locul lor, propune din când în când un liant bizar, o scenetă cu trei perso­naje costumate „retro", în „plein-air" (Mitică Popescu, Catrinel Dumitrescu şi Constantin Cojocaru) parodiind — cam făra haz — an­goasele unui creator în căutarea... unei idei! Ne întrebam de ce-a mai fost nevoie de acest intermezzo, din moment ce insertul din gene­ric mărturiseşte limpede dorinţa regizorului de a face un film fără cap şi fără coadă, fară idei şi fără pretenţii, la care să se poată intra sau ieşi în orice moment...
     Dacă regizorul a vrut să demonstreze că avem forţe pentru un film muzical, demon­straţia e superfluă. Aproape o treime din sec­venţe sunt selectate din filmele Iui Manole Marcus (de la Nu vreau să mă însor la Acto­rul şi sălbaticii şi Punga cu Iibelule). Nu era mai cu folos pentru Manole Marcus (şi pen­tru noi) în locul unei neconvigătoare, incon­sistente demonstraţii „retro" (într-adevăr făra cap şi fără coadă) o demonstraţie „pe viu"? Adică un film muzical de Manole Marcus?