REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Mondo umano


     Spectacolul lumii văzut de un reporter împătimit de cinema.
     Ce este, «Mondo U­mano», filmul la care sem­naţi scenariul, regia şi ima­ginea, stimate loan Grigo­rescu?
     Un film de montaj. Filmul de montaj nu prea are tradiţie la noi, dar nu putem să-i contestăm începuturile...
     Vă gândiţi, probabil, la «Lanterna cu amintiri», «Amintiri bucureştene» şi «Lumea se distrează»...
     Da. Şi mă întreb de ce acest gen în­drăgit de public nu şi-a prea găsit la noi cultivatorii. Cu vreo 15 ani în urmă am fost invitat să adaptez pentru spectatorul ro­mân comentariul la Mondo Cane de Gual­tiero Jacoppetti. Un comentariu de film nu este o simplă proză literară sau publicis­tică. Scrierea lui presupune suprapunerea imaginii cinematografice cu imaginea su­gerată de cuvântul rostit cu care împreună trebuie să dea senzaţia deplină a perceperii mesajului şi a excitării stimulilor asupra emoţiei spectatorului. Pentru asta comentatorul trebuie să vadă şi să revadă filmul la masa de montaj până la saţietate. Aş putea spune că nimeni nu m-a învăţat să fac un film de montaj, dar Jacoppetti m-a învăţat să văd un film de montaj.
     Aţi conceput, «Mondo Umano» ca o replică la «Mondo Cane»?
     Nu. Mondo Umano nu apare din tentaţia unei replici polemice. În fond, Mondo Cane vorbea tot despre o lume a oamenilor punând însă un accent acut asupra senzaţionalului. Mondo Umano nu se ambiţionează să povestească decât câte ceva despre lumea în care trăim, să demonstreze faptul că această lume cu toate contradic­ţiile ei, cu toate discrepanţele de tot soiul din diferite zone ale globului, cu toate cri­zele care o zguduie, cu luminile şi cu um­brele ei, rămâne încă o lume posibilă, o lume viabilă, dacă vreţi o lume de îndreptat până la un punct — acela în care omul, des­chizând cutia Pandorei nucleare, se vede pus în incapacitate de a mai reintroduce în ea ceea ce îi scapă de sub control.
     Deci o antiteză război-pace.
     Firesc o antiteză raţiune-iraţiune, o chemare atât cât îmi stă mie în puţintă la trezirea raţiunii a cărei adormire, aşa cum spunea Goya, zămisleşte monştri.
     Ce material veţi folosi pentru acest film de montaj?
    Secvenţe din cele aproape o sută de filme pe care le-am făcut pentru Televiziunea Română şi care au fost difuzate pe post în cinci cicluri bienale, intitulate «Spec­tacolul lumii». Dintre acestea n-am ales decât episoadele filmate pe peliculă color, întrucât Mondo Umano va fi un film color. Acest material, pe care îl preiau ca pe un material brut pentru o retopire, un remontaj, pe o cu totul altă structură decât cea cunoscută de spectator, va reprezenta cam 60% din metrajul filmului. Nu trebuie uitat faptul că aceste pelicule au fost filmate de mine în stilul «camera au poing» şi că rigorile ecranului mare mă obligă la o imperioasă selecţie a cadrelor celor mai bune. Pentru rest, în acest zig-zag pe mapa­mondul unde se desfăşoară spectacolul lumii, acel spectacol despre care William Shakespeare spunea că «Iumea întreagă e o scenă şi noi toţi actori în ea», folosesc citatul cinematografic din filmele unor con­fraţi de breaslă contemporani mie, români sau străini, îndeosebi scurte cadre din documentarele produse de Centrul cinematografic al Organizatiei Naţiunilor Unite.
    Voi încerca în 90 de minute să prezint globul pământesc de la planetă la individ, de la problemele universului la problemele unei locuinţe comune în care vieţuiesc aproape 5 miliarde de colocatari. În aceste condiţii, Mondo Umano va pierde acea trăsătură turistică pe care o avea «Spec­tacolul lumii».
     E o muncă de mare migală.
     Este o muncă de furnică. E ca şi cum ai spăla tone de nisip pe care îl bănui sau îl ştii aurifer în căutarea grăuntelui de metal preţios. Am o echipă tânără şi inimoasă, formată din numai câţiva oameni: — Alexandra      Petrescu şi Mircea Ciocîltei, mon­teuri; Dorian Urlăţeanu — regizor secund; Radu Calalb — operator şef consultan; Marcel Loteanu — director de film. Desi­gur, aici s-ar cere pomeniţi şi acei confraţi ai noştri care lucrează într-un nemeritat­ anonimat şi anume cei de la Secţia de fil­mări combinate şi din laboratorul Centru­lui cinematografic Buftea.
     Şi care fac o muncă artistică.
     Da. Mai ales în condiţiile în care 90% din material a fost tras pe 16 mm, iar acum, pentru a putea fi proiectat în cinematogra­fele cu ecran normal, este transpus pe 35 mm. printr-un procedeu aşa-zis de gon­flare, pe care specialiştii de la Buftea au reuşit să-I pună la punct cu performanţe meritorii.
     Anticipaţi reacţia publicului?
     Filmul se va vedea cu plăcere şi poate şi cu un dram de durere.
     Ce loc va ocupa acest film în filmo­grafia dumneavoastră?
     Îmi va fi un film foarte drag, pentru că oferă posibilitatea măcar jinduită a pereni­tăţii câtorva secvenţe dintr-un ciclu de filme realizat de mine de-a lungul unui dece­niu, dintr-un spectacol pierdut în eter sau dacă pot spera, păstrat într-o filmotecă. Ar fi păcat să fie altfel, deoarece acele filme, asupra cărora o parte a criticii de speciali­tate a tăcut cu atâta încăpăţânare, constituie în cele din urmă imaginea materializată a unei lumi trăită şi văzută de un spectator al ei, un român căruia soarta i-a pus în mână un aparat de filmat. Şi poate că, peste ani şi ani, un altul prin aceleaşi locuri...
(Cinema nr. 4, aprilie 1981)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristina corciovescu, ioan grigorescu, mondo umano film, regizorii nostri

Opinii: