Undeva în „Caietele Princepelui”,
Eugen Barbu vorbea despre importanța titlului unei lucrări. După șocul de început cu
Drumul oaselor, pe măsură ce apăreau
Trandafirul galben,
Misterele Bucureștilor și recentul
Masca de argint, titlurile mărturiseau tot mai răspicat apartenența la un gen, acela ai aventurilor de tipul foiletoanelor populare; un drum care-ți îngheață sângele în vine, o parolă dubioasă cu nume de floare (galbenă!), mistere, măști... ultimele două titluri trimițând explicit (nu fără o nuanță parodică) la clasicele „Mistere ale Parisului” și „Masca de fier”. Pe lângă unda de mister, titlurile conțin și ceea ce reverberează din plin în toate cele patru scenarii ale lui Eugen Barbu și Nicolae Paul Mihail: culoarea epocii. În jurul anului 1850 se cultivau și la noi „misterele”. În 1853, o doamnă Atanasiu tradusese la Galați „Misterurile țintirimului Per Lașez”, I. Gr. Valentineanu scoate tot pe atunci, în editura Socec „Misterele Londrei”, în 1855 un oarecare P.M. Georgescu publică „Misterele inkuisiției” iar Baronzi scrisese (după modelul lui Paul Feval și Eugene Sue) „Misterele Bucureștilor”, titlu pe care aveau să-I adopte și Ioan M. Bujoreanu și G. Crețeanu pentru foiletoanele lor. Aceasta era epoca: a romanelor populare. Ne-am îngăduit a vorbi mai întâi despre epocă, întrucât coloratura rocambolescă a situațiilor, senzaționalul și pitorescul celor patru filme, ar fi ținut de o aventură pură — ca la carte, dar gratuită — de n-ar fi fost plasarea lor în contextul socio-politic și reconstituirea nu atât a tabloului, a atmosferei, cât — lucru încă mai dificil — a spiritului, a psihologiei epocii.
Acțiunea
Măștii... e plasată tot în preajma anului 1848, în vremea căuzașilor, a Frăției, dar și a briganzilor, a aventurierilor de tot felul. În continuare „se cabalează” împotriva domnitorului, iar miza concretă a urmăririlor, a crimelor și a tot soiul de alte „machiaverlicuri”, este tot o comoară, pe care fiecare o râvnește cu un alt „scopos”: Mărgelatu, firește, pentru „Frăție”; Agatha, tot firește, pentru mult visatul teatru din Viena; un măre boier, pentru a o da peșcheș înaltei Porți, în schimbul domniei; un aventurier escroc pus „pe berbantlâcuri și pe spionlâcuri” o vrea pur și simplu pentru sine (sau nu numai?), ca și „Masca de argint”, bănuită până la un punct a fi însuși Mărgelatu.
Filmul începe și se sfârșește cu un prim plan în stop cadru: Mărgelatu’ (
Florin Piersic) uitându-se țintă la noi, cu pălăria trase pe ochi, cu cele 8 țevi retezate ale pistolului gata să scoată fum. Frapează melancolia gravă ce-I stăpânește. Pare a nu veni de niciunde și a merge spre nicăieri. În permanent conflict cu lumea și cu sine însuși, un neliniștit, un neadaptat profund nefericit, Mărgelatu’ e un romantic în cel mai pur sens al cuvântului. „Romanticul e singuratic, eremit, sau fracționar, rebel în fruntea mișcărilor populare... e „machiavelic". Viața lui e „fără sens” sau cu sens abscons... suferă de neliniște, vagabondaj și explorare... e independent, revoluționar... combătut de pasiuni și chinuit de probleme”... (definiții extrase din cunoscutul studiu călinescian despre „clasicism, baroc, romantism”).
„Sensul abscons” al lui Mărgelatu ne-a fost lămurit încă din primul episod, iar în cea de-a treia serie, el însuși ne-a devoalat o întortocheată biografie. „Eu nu am văzut în haiduc un bandit, ci un cavaler al dreptății, iar în Mărgelatu un căuzaș... un Don Ouijotte baIcanic”, declară Eugen Barbu.
În interpretarea lui Florin Piersic (e greu de spus la ora aceasta a cui popularitate este mai mare, a actorului sau a personajului?), Mărgelatu are o tristețe meditativă crescândă. Pe măsură ce se înmulțesc „maleficiile” din juru-i, privirea lui se încarcă de amărăciune, de însingurare (în jurul focului saltimbancilor, ascultând vorbele unei stranii chiromante, are lacrimi in ochi). Ceea ce nu-I piedică să fie primul în ambuscade, să doboare „7 dintr-o lovitură”, Mărgelatu lui Piersic având și ceva din aerul uriașilor din basme. Fiind tipul care nu rămâne dator, care-și face singur dreptate, în această a patra serie reușește să intre în conflict chiar și cu „frații” în numele cărora acționează. Din aceleași cauze, nu e greu să i se pună în cârcă și vendetele Măștii de argint. De câte ori se află la ananghie, e salvat de Buză-de-iepure, înviat ca prin minune („minunea” fiind și ea un apanaj al acestui gen de film).
Szobi Cseh (care semnează „regia de mișcare”) alias Buză-de-lepure, un Mărgelatu mai puțin măcinat de gânduri, mai intempestiv, desfășoară adevărate minuni de cascadorie (co-părtaș: Florin Piersic nedublat!), dar, din păcate, aparatul de filmat nu ține întotdeauna pasul cu iureșul luptei.
În peisaje romantice (natură copleșitoare) panoramate cu dichis de operatorul Ion Anton în vârf de stâncă, pe cerul de apus, doi călăreți se despart. Sunt Mărgelatu și Buză de Iepure, un evadat, și... un înviat din morți. „Ascultă, răposatule, tu chiar ești mort?” „Drac mort ai mai văzut?” — serialul continuă să ne delecteze cu dialogul plin de har și de haz al scenariului.
Evadarea lui Mărgelatu îl exasperează pe Bibescu: „A ajuns pușcăria domnească să fie șantan? Sală de bal, sau ce?”
lon Besoiu aduce o șiretenie naivă personajului, un domnitor tranzacțional, convins că evenimentele îl depășesc doar din neghiobia slujbașilor săi. El e de fapt prima victimă a escrocului de talie internațională Troianoff (
Alexandru Repan, cu farmec și umor) care se de drept „bancher, om al cancelariei imperiale, stând sub ocrotirea legilor diplomaticești”. Falimentar, trăind (pe picior mare!) din cacialmale, cilibiu și onctuos, escrocul folosește toate armele, de la lingușire, mituire, plastografie până la crimă (e însoțit de Casapu, slujitor surdo-mut) pentru a pune mina pe concesiunea minelor de aur din Țara Românească. Cu încântare, el descoperă un nesperat aliat întru crimă și jaf, în Agatha, cea belă și infortunată, pe cât de rafinată pe atât de lipsită de scrupule. Trecând cu dezinvoltură de la râsul cochet la cel sardonic
Marga Barbu realizează un portret in aqua forte, o curtezană malefică, o adevărată Erinie dezlănțuită. „La temelia marilor averi întotdeauna un cadavru” comentează ea sec, trimiterea — cu sânge rece — pe lumea cealaltă, a lui boier Vîlcu, (inedit,
Marin Moraru într-o compoziție savuroasă), specie de grandoman excentric, îngiubelat și cu parapon (aparent inofensiv — dar dacă-i reușea stratagema și primea investitura ca domn?). Din lumea împestrițată de Halima (în care landourile se învecinează cu căruțele, fracurile cu ișlâcurile, țilindrele cu giubelele) se mai detașează boierul conservator Vardala (Constantin Guriță), oamenii Agiei (
George Motoi și
Traian Stănescu) și pitorescul „profesor” Aurică (căruia
Jean Constantin îi împrumută bine-cunoscuta sa vervă) — „alinător al sufletului omenesc, prestidigitator, studii la Viana, în pauză scoatem măsele și punem lipitori... Apropie-te, neamule!”
Despre adevărata identitate a Măștii de argint — între
dandy și brigand — nu se cuvine să vorbim, lăsând spectatorului intact misterul (actorul ce se ascunde sub mască e dintre aceia căruia nu-i rezistă nici un rol).
Există prejudecata că într-un film de aventuri, convenția și artificiul fiind la ele acasă, se pot vedea „sforile” și mucavaua, pentru ca nu verosimilitatea e aici girul acțiunii suspansului. E și nu e așa. O mai mare atenție la particularitatea senzoriale a detaliului, la racord (lupta cu arnăuții se mută brusc și inexplicabil dintr-un defileu montan într-o piață cu baricade amenajate anume), o mai mare acuratele din partea celor ce reconstituie — e drept fantezist — această frescă picantă (un bun câștigat al precedentelor episoade, regizate de
Doru Năstase) ar fi fost de dorit și-n acest episod (regia:
Gheorghe Vitanidis). Cadrul scenografic al filmului, care în
Misterele... de pildă, amintea de procedeele unor pictori ai vremii evocate, cadrul compus jumătate realist, jumătate sub imperiul unei fantasmagorice imaginații (cu corespondențe secrete între obiectele ce respirau foșnetul unei vieți trecute) ni s-a părut, de această dată, că respiră graba improvizației. Problemele de compoziție și individualizare, siguranța firului narativ și a tonurilor fundamentale, sugestiile de fastuos pitoresc și suculența dialogurilor (atu-uri ale scenariului cunoscute din precedentele episoade), sunt preluate în decalcul regizoral al
Măștii... fără strălucirea ce-o așteptam, linear și tern.
Neafanisit și nechivernisit, așa cum îi stă bine unui justițiar cu aer de haiduc și suflet de poet, Mărgelatu ne privește din stop-cadrul final, promițându-ne noi aventuri cu „va urma”. Cea de-a cincea serie, se află deja în lucru: „Colierul de turcoaze”.