​Independența României, film din 1912

     Note de regizor
     În 1912 se împlineau 35 de ani de la Independenţa şi doar 18 de la invenţia cine­matografului. E gloria unei ţări că a avut oa­meni care să-i sărbătorească libertatea prin ceea ce avea să devină arta secolului. Încă Griffith nu-şi crease capodopera (Nașterea unei națiuni — 1915), Th.H. Ince îndrăzneşte în 1914 să reconstituie poematic Bătălia de la Gettysburg, Chariot nu-şi făcuse primii paşi (1914) şi Leon Popescu şi Grigore Brezeanu, animatori de teatru, îndrăznesc să reproducă pentru o naţiune, prin cinematograf, actul de naştere scris cu sânge al României moderne. Nu pe o scenă, nu cu decoruri pictate, ci pe câmpii adevărate, în nisipurile Craiovei, în for­turile de Ia Băneasa, reconstituiri cu vocaţia realismului, cu militari adevăraţi şi machiaj minuţios reproducând tipologii de acum isto­rice! Ce demon al începutului de secol I-a împins pe Leon Popesco să investească „peste 300.000 de buni în jocul unor, umbre, în această peliculă pe care, iat-o vedem aici, într-o cutie? şi pe Grigore Bre­zeanu ce l-a făcut să urce în trăsuri toata trupă de actori a 2-3 teatre şi să mobilizeze trupele a 2-3 regimente?! O, stafia cine­ma-ului bântuia de-acum lumea, dar acest; oameni aveau o idee atât de puţin formată despre film, încât te întrebi ce instinct, ce atracţie, dincolo de orice putinţa şi prudenţă, îl împingea la o întreprindere nu numai ambițioasă şi riscantă, dar ceea ce era şi mai și încă nemaivăzută! Intuiau ei nemurirea unei fantasme pe pânza?... Sperau ei să ridice săli în picioare îm explozii de entuziasm, patriotic desigur, generate de forța fascinantă a ceea ce avea să devină arta maselor? Și oare ce era artă aici, în aceasta pelicula de început, cu naivitățile şi neîndemânările ei?... Nu cumva tocmai aceasta credinţă in ceva nou 5; nemaifăcut?... Această candoare a înfruntării cu neantul? Dar nu acesta e orgoliul începutului de artă a filmului?... Fenomenul unei nonşalanţe care nu se mai poate reedita decât cu sacrificii imense... (Vezi Roma lui Fellini în programul lunii). Dar suntem în 1912 şi... tot, venea de la sine.
     Aceşti actori care-şi părăsiseră cabinele comode, chiar somptuoase, ale Naţionalului pentru bivuacurile ostăşesti aveau ei conşti­inţa naşterii celei mai noi arte? Întrucât aveau ei noțiunea de „actor de film” atunci când așa ceva nu existase pe aici, încă? Și, totuşi, ia­tă-l pe lon Manolescu, tânărul de mare talent de atunci, comentând peste un an: „Actorii români joacă cu mult natural în filme şi cu dragoste vădită”. lar bătrânul lancu Petrescu: „Actorii sunt minunat deghizaţi şi foarte firești”...
     Cât reduceau ei din teatralul lor zilnic (din care nu ne-a rămas nimic), în faţa cutiei pătrate cu un ochi sticIos şi o manivelă neiertătoare? înregistrăm pentru eternitate, nu?... şi dacă o făceau, în virtutea cărui instinct? Da, ceea ce vedem pe ecrane acum nu sunt acto­rii Demetriade, Nottara, Brezeanu... ci actorii de film Aristide Demetriade, Constantin Not­tara, lon Brezeanu, Ion Niculescu... și ceilalți, toţi până la „starletele” fermecătoare cu nume deja celebre în teatru: Maria Filotti, Elvira Popescu, Maria Ciucurescu... Aristizza Roma­nescu. Cum mâine spectatorii de cinemateca nu-i vor vedea pe actorii teatrului nostru de azi, ci pe actorii de film cu aceleaşi nume... Mitul filmului se năştea odată cu mândria unei nobilă ținând sărbătoare şi în istoria ei mo­dernă se înscrie deja cinematograful! Nostal­gic, un alt lon Niculescu reia peste 20 de ani firul filmului consacrat eroismului şi libertă­ţii cu Ecaterina Teodoroiu, ambiţie nobila ţinând la reconstituirea suflului unui alt mi­racol al supravieţuirii. Și azi, când pe ecranul unde umbrele atâtor capodopere își dispută graţia, apar din nou animate speranţele celor din 1912, celor din 1931, avem din nou, datorită lor, certitudinea că această che­mare a filmului era aceea a unei necesităţi vitale a epocii... era o noua lupta cu nefiinţa...