În fiecare luni, la orele 5 trecute fix

     Întrunirile Clubului criticii din fiecare luni, la ora 5 după-amiază, n-au devenit încă, prin simplă coinciden­ţă, acele «causerie de lundi» (Sainte-Beuve) pe care ni le-am dori cu toţii, dar nu s-au confruntat nici cu riscul de a fi nişte five o'clock-uri convenţionale.
     Dacă am considera câteva dintre expu­nerile prezentate la club, am putea afirma că sunt şanse pentru prima alternativă: Laurenţiu Ulici («Un critic literar despre criticii de film»), Henri Wald («Semiotică, lingvistică şi cinematografie»), în aceeaşi perspectivă s-a înscris şi discuţia pe mar­ginea cronicilor filmului Profetul, aurul şi ardelenii, la care au luat şi reluat cu­vântul (în ordinea cronologică a primei intervenţii) —după amfitrionii lunii, Adina Darian şi Călin Căliman —regizorul Dan Piţa, criticii Valerian Sava, Radu Geor­gescu, Ecaterina Oproiu, Laurentiu Ulici, Tudor Caranfil, Manuela Gheorghiu, Adrian Petringenaru, Eugen Atanasiu, operatorul Nicolae Mărgineanu, studenta în filmologie Eugenia Vodă, operatorul de sunet Andrei Papp, D.I. Suchianu, Victor Rebengiuc, Nicolae Mateescu, George Littera şi monteuza Cristina lonescu.
     Ceea ce se mai poate afirma cu certitu­dine despre clubul nostru, în pragul celei de a cincea luni de existentă sâptămânală, dincolo de ritmicitate şj frecvenţă, este că el şi-a definit, de pe acum, un profil tematic şi o formulă de lucru.
     În fiecare lună, una sau două dintre în­truniri sunt dedicate unei critici a criticii, analizând cronicile scrise despre filme româneşti recente (pe afişul lunii aprilie au figurat Ediţie specială şi E atât de aproape fericirea). O altă şedinţă săptâ­mânală este rezervată în fiecare lună, deschiderii spre lumea cinematografică prin intermediul unor mărturii de la faţa locului, aduse de participanţi la festivaluri şi întâlniri internaţionale (în această lună, Andrei Blaier şi Constan­tin Vaeni ne-au întreţinut pe tema «Jeune cinema-ul şi filmul românesc la Bruxel­les»). În fine, fără a exclude subiectele spe­ciale sau specioase, de felul celor aborda­te luna trecută de Laurenţiu Ulici şi Henri Wald, o a treia secţiune a activităţii clubu­lui reprezintă o deschidere spre lumea «extra-cinematografică», spre preocupările de ordin sociologic, documentar ş.a.m.d (cum este, în luna în curs, comunicarea Ştefanei Steriade intitulată de autoare «Plăcerea filmului şi receptarea dezeste­tizantă»).
Câştigului ideologic pe care îI are în vedere Clubul, organizat sub egida Bi­roului Secţiei de critică a Asociaţiei ci­neaştilor, i se alătură unul de ordin etic. Intoleranţele şi prejudecăţile, izvorâte mai mult din lipsa de comunicare, au început să cedeze în favoarea dialogului, ca şcoală a obiectivităţii şi autodepăşirii. Unele bariere sunt însă rezistente, cum exclama, cu exemplară francheţe noua noastră co­legă, studenta Eugenia Voda: comodita­tea generalităţilor prudente, ca să nu mai vorbim de echivalarea criticii cu «a vorbi de rău pe cineva». Vizând ridicarea acestor bariere, dialogul nu e doar un fel de acomo­dare reciprocă, ci un exerciţiu vital pentru destinul vocaţiei noastre. Pentru ca — aşa cum observa Lucian Raicu, în Practica scrisului şi experienţa lecturii — «ma­rile epoci creatoare au fost aglomerări de talente de toate rangurile şi de toate speciile, lovindu-se între ele, atrăgându-se, iritându-se, trăind într-un climat de iubire şi detestare reciprocă». Referindu-se la Rebreanu, care era un om tăcut, dar căruia îi plăcea să tacă într-o companie literară numeroasă, cu tot zgomotul ei adesea inconsistent, trimiţând la «atâtea capo­dopere care numai în fadă izolare reciprocă nu se puteau naşte», colegul nostru con­chide că «unii scriitori au devenit mari pur şi simplu pentru că erau îndragostiţi — cu o dragoste care nu exclude sila, saţie­tatea, enervarea — nu atât de literatură, cât — ei, bine — de Viaţa Iiterară».