Primul basm pentru copii realizat la noi
Fetița mincinoasă de
Ion Popescu Gopo (1956), se întorcea acasă cu un mare premiu de la festivalul internațional al filmului de acest gen desfășurat la Edinburgh. Cu un an după acest eveniment, Gopo avea să aducă țării primii lauri de aur ai Cannes-ului cu un desen animat,
Scurtă istorie, adresat tuturor vârstelor și puterilor de înțelegere a unui mesaj umanist generos, simplu de tălmăcit în toate limbile pământului. Acest sens mai elevat decât simpatica fabula jucată, desenată, decât spectaculosul basmului-muzical ori nemuzical sau decât firescul cotidian al unei întâmplări contemporane — a fixat ștacheta mai multor regizori si autori care s-au dedicat total ori se ocupa doar din când în când de filmul cu și pentru copii.
Înainte de Gopo, un tânăr și sensibil regizor, Gheorghe Tobias, îndrăznise să-și încerce puterile, la început de cariera și de cinema național (1955,
Nufărul roșu), cu genul care părea simplu, dar în realitate era și este, teribil de complicat (bineînțeles, dacă îl iei în serios). Mai întâi pentru că nu orice copil (așa cum nu orice ne-profesionist) își poate interpreta firesc, în condițiile platoului, vârsta, joaca, inocența, sau actorul amator — adevărata profesie, condiția socială, familială. Când se susține că orice copil e un actor înnăscut, trebuie precizat: e înclinat să se joace (nu neapărat
să joace), să intre în jocul lui, în lumea de convenții de el create și nu impuse de alta în fața unui aparat-oglindă, zgomotos ori silențios, împresurat de proiectoare, mașini, forfota, indicații de tipul „fă-te că te joci cu mingea. Așa, cât mai firesc”. Acest „mai firesc” îmi aduce aminte de gluma cu fotograful care cere „Vă rog, acum zâmbiți inteligent. Așa, vă mulțumesc, puteți să reveniți...”
O lungă introducere pentru un adevăr scurt, la îndemână oricărui regizor care a încercat o dată măcar o dată în viață — să realizeze filme cu cei mici. Dacă limbajul regizoral îl poate înțelege oricine a trecut printr-un curs de artă dramatică sau măcar a traversat vreo scenă de teatru, pentru copil, indicații ca „mai simplu”, „mai concentrat” pot părea caraghioase. Regizorul încearcă el să-și amintească limba copilului (nu, nu pelticeala penibilă cu care se prostesc uneori maturii considerând copilul un arierat), ci acea simplitate, concretețe, plasticitate, logică — da, logica înainte de toate — cu care să-și poată transmite clar, firesc, ideile, starea, sensul unei scene, al unei fraze, al unei tăceri.
Am văzut câțiva regizori repetând cu copiii și m-am convins de câtă inteligență, răbdare, căldura, sensibilitate, fantezie (na, că pe asta o uitasem la înșirarea calităților regizorale speciale!) trebuie să dea dovadă dirijorul unui asemenea recita; în grădina cu pitici. Și nu întâmplător
Elisabeta Bostan, Gopo-cel deschizător de drum —
Savel Stiopul,
Gheorghe Naghi,
Francisc Munteanu,
Dinu Tănase,
Cristiana Nicolae,
Adrian Petringenaru,
Mihai Constantinescu, ocazional
Sergiu Nicolaescu,
Malvina Urșianu,
Nicu Stan, sunt cineaști deprinși să comunice interpreților mai degrabă o stare, decât o indicație strictă, o metodă de exteriorizare, și la cele mai reușite realizări ale genului se simte imprimat ca într-o plastilină maleabilă, viu colorată, stilul de lucru cu copilul-interpret, personalitatea regizorului.
La Gopo, de pilda, micii interpreți sunt lăsați în voia lor (uneori prea în voie) să zburde în lumea fantastică a broscuțelor desenate, dansând alături de fetițe năzuroase. Fantezia autorului (de obicei autor total el își schițează ades chiar și decorurile, costumele lumii fabuloase în care-și trimite personajele) concepe copitul-interpret ca pe unul din semnele limbajului sau plastic-metaforic (plastic și în sens de „culoare muzicală”), așa cum în desenele sale animate mai importanță e „mișcarea” ideii, „poanta” și mai puțin rafinamentul grafic, culoarea. Cine își mai amintește astăzi de mica interpretă a prințesei mofturoase? În memoria noastră cinefilă s-a gravat însă puternic palatul de cuburi — jucării imense la dimensiunile actorului, cu figuri de șah, printre care se rătăcea, ca în labirintul propriei plăsmuiri, micuța mincinoasă. Lansată de Gopo în
Maria Mirabela,
Medeea Marinescu era și ea un semn viu, spiritual, năzdrăvan din ansamblul muzical-dansant, fabulă tehnică, impunând o interesantă idee. Aceea care-l obseda pe Gopo încă de la
Harap Alb (spectacol scânteietor, parodie inteligentă, cu multă vervă, depășind limitele anecdotice) și anume dualitatea, complexitatea ființei umane, complementarele „Bun” și „Rău”, Marii și Mirabele prinse în jocul fascinant al dialecticii, al devenirii, așa cum Spânul nu era decât un alter-ego al fiului de împărat.
Elisabeta Bostan — care a imprimat genului o riguroasă profesionalitate, o maximă exigență, echilibru în toate compartimentele de creație — își conduce micii interpreți aleși cu migală și precizie de bijutier dintre mii de copii — către adevărate performanțe de interpretare. Să reușești, de pildă, cu Bogdan Untaru (
Năică), cu Lulu Mihăescu (
Veronica,
Ma-ma), cu Adrian Vîlcu (
Un saltimbanc la Polul Nord), cu Medeea Marinescu (
Promisiuni) atare „creații actoricești" și încă aducându-i pe „pitici” în replica cu actori de talia lui
Octavian Cotescu,
Carmen Galin, Ludmila Gurcenko,
Ion Caramitru,
Mircea Diaconu,
Maria Ploae este marca unei elevate ambiții profesionale ce dublează un înnăscut talent pentru pretențioasa colaborare cu interpreții-copii. De fiecare dată alții (anii trec, tot alți Năici și Veronici își cer dreptul la debut cinematografic) și iată că regizoarea, cu aceeași răbdare și exigență, descoperă și lansează tot alte zâmbete ale însoritei copilării, ale copilului de acum și dintotdeauna. E generoasă deschidere spre perenitatea, universalitatea unor povesti, personaje, trăiri foarte de aici și totuși de oriunde din lumea copilului, ce caracterizează filmele purtând semnătura Elisabetei Bostan și a colaboratoarei sale apropiate, scenarista
Vasilica Istrate, această trăsătură specifică se resimte chiar și într-o poveste muzical-dansată, cu atâta umor și exuberanță, fantezie, dar și rigoare a genului concepută — recenta parodie,
Zâmbet de soare, unde, ca într-o mică antologie a vârstelor actoricești, apar, cum spuneam, stele de toate mărimile, între 4 și 44 de ani...
Pionier al genului. Savel Stiopul a înscris el în scurta istorie a filmului cu copii câteva „anotimpuri” antologice (ce minunat poem în alb al vestei candorii realiza el pe muzica Vivaldi!). Prietenia dintre un copil și un câine de circ e tratată cu umor și fantezie în mai recenții săi
Mușchetari în vacanță. Mai prezenți în ultimii ani, Cristiana Nicolae, Gheorghe Naghi, Adrian Petringenaru, și-au dat examene grele la spectator cu drama psihologică, cu filmul liric cu copii. Și chiar dacă rezultatele lor diferă, ele sunt toate foarte necesare în pregătirea marelui film pentru cei mici pe care-I așteptam cu toții.
Cristiana Nicolae alege momentele de criză în relațiile copii-maturi (
De dragul tău, Anca,
Al patrulea gard...,
Recital în grădina cu pitici), tratându-le într-o cheie lirică modernă, ce exclude sentimentalismul și impune energic, chipuri de copii, nu neapărat drăgălași cât mai ales expresivi, neliniștiți, marcați de freamătul lor interior (vezi din
Recital...) O directețe a abordării cinematografice ce nu exclude sensibila, ades profunda, analiză a vulnerabilității vârstei (de obicei pubertatea cu tulburările ei generatoare, ades, de conflicte cu cei din jur).
Inefabilul, poezia peisajului interior proiectat spectaculos în decor exterior (cadru montan, iarna, rătăciri în peșteri etc.) și-a propus ca itinerar cinematografic și Adrian Petringenaru aducând în imagine „Cireșarii” lui Constantin Chiriță. Aventurile lor palpitante au devenit pe ecran mai mult liric-meditative. Mai aproape de preocupările pionierilor în vacanță (o fugă în Delta sau o excursie cu pluta. vezi recenta
Egretă... regizorul Gheorghe Naghi își urmărește micii eroi în acțiuni dinamice, cu simplitate, culoare, firesc, un personaj foc de simpatic ca
Zuzuc (la care concurat și buna cunoaștere a psihologiei vârstei și farmecul, hazul micului interpret
Andrei Duban) avea să-i aducă regizorului și protagonistului mari satisfacții. Un pistruiat simpatic și descurcăreț a devenit reper al genului în serialul de succes al lui
Francis Munteanu. Ca și copilul din
Cântec în zori de
Dinu Tănase, copil ce ne-a tulburat sufletele prin puterea lui de interiorizare, încărcătura lui de emoții cu care traversa Iadul frontului, cu adevărat prea mic pentru un război atât de mare.
Remarcabil orchestrat în ansamblul operei — element declanșator puternic al dramei psihologic-sociale — este personajul-copil din
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte de Sergiu Nicolaescu (cu un
Cristian Șofron tulburător) sau fetița-rezoneur al istoriei din
Pe malul stâng al Dunării albastre de Malvina Urșianu (galerie de portrete antologice din care se desprinde, ca un semn al viitorului, acest sfârșit prematur al copilăriei.) În alte condiții, dar tot ca amorsă a dramei, trăind ea însăși cu putere drama, fetița din
Promisiuni alături de băiețelul-martor al crizei conjugale a părinților săi în filmul multipremiat
Vreau să știu de ce am aripi de Nicu Stan după scenariul lui
Ioan Grigorescu. Sunt amintite, desigur, doar câteva din incursiunile (din păcate prea rare, nu întotdeauna concludente, pe măsura anvergurii problematicii reale), ale cineaștilor romani în lumea minunată, fascinanta dar atât de complicată, de neprevăzută, a copilăriei.
