REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Experiment Colectiv – România Colectiv


     colectiv
     Filmul lui Alexander Nanau debu­tează sec cu o serie de informații: pe data de 30 octombrie 2015, 27 de tineri mor într-un incendiu declanșat la clubul Colectiv în timpul con­certului susținut de formația rock Goodbye to Gravity, iar în lunile următoare alți 37 decedează în urma infecțiilor nosocomiale contractate în spitale, în ciuda asigurărilor pe care oficialitățile le dau că vor fi tratați după standardele medicale occidentale. La un moment dat, se aude, fără imagine, vocea ministrului sănătății de atunci, Nicolae Bănicioiu, care spune, cuvânt cu cuvânt: „Vă asigur că tot ceea ce se poate face în Germania facem și noi aici pentru toți.”. În cadrul unei conferințe de presă cu rudele victimelor, acestea subliniază faptul că autoritățile au refuzat sau au întârziat transferul victimelor în spitalele din străinătate, iar una dintre aceste auto­rități a calificat refuzul drept o „greșeală de comunicare”. Investigația jurnalistică condusă de Cătălin Tolontan, Mirela Neag și Răzvan Luțac de la „Gazeta sporturilor”, pe fondul înmulțirii deceselor, revelează ceva cu mult mai grav, faptul că biocizii folosiți în spitale, furnizați de una și aceeași firmă Hexi Pharma, avându-l ca patron pe Dan Condrea, sunt diluați într-un mod în care îi face, practic, total ineficienți. Faptul provoacă o criză, revolta atinge propor­ții considerabile și, la presiunea străzii, guvernul Ponta este silit să demisioneze. O înregistrare cu momentul declanșării incendiului, surprinsă de o cameră, este tot ceea ce este putem vedea privitor la ceea ce s-a întâmplat în Colectiv în seara fatidică, pentru că interesul regizorului Alexander Nanau este în altă parte. În fapt, filmul său urmează două direcții: avem istoricul unei anchete jurnalistice desfășurate pe viu, cu întreg suspansul ei, lăsându-i pe jurnaliști să se desfășoare sub ochii noștri, inter­calând fragmente din buletinele de știri, fapt care-i asigură anchetei un ritm alert. Cea de-a doua direcție a documentarului ne conduce către ceea ce se întâmplă în ministerul sănătății sub conducerea unui om onest, ministrul Vlad Voiculescu, în timpul scurtului mandat de premier al lui Dacian Cioloș.
     Ancheta jurnalistică dezvăluie un murdar joc secund, o altă realitate, o infrarealitate a corupției cu aspect de metastază. Conferințele de presă sunt revelatoare. Cea la care participă primul ministru al sănătății din guvernul Cioloș, Achimaș-Cadariu, un ministru incapa­bil să gestioneze situația, adoptă un ton ambiguu, așa cum diverși reprezentanți din sistemul medical încearcă să pună batista pe țambal, să aplaneze impactul unei situații catastrofale a sistemului public de sănătate, prin recitarea cu voce seacă a datelor rapoartelor oficiale sau răspunzând defensiv, pieziș, la întrebări pertinente. Am reținut una dintre aceste întrebări și răspunsul „magnific” al medi­cului de la pupitrul încărcat de microfoane. Jurnalistul Tolontan îl întreabă: „Care a fost primul sentiment ca medic?”, atunci când a văzut rezultatele testelor privitoare la biocizi. I se răspunde: „Primul senti­ment a fost acesta pe care vi-l exprimăm fără emoție”. Umanitatea a fost evacuată, odată cu emoția, din sistemul medical. O doamnă dezvăluie cum pacienților arși li se pun cearșafuri pe față, fiind încă în viață, pentru ca personalul medical să evite impactul vizual cu fețele lor mutilate de arsură. În fond, copleșitoare nu este doar corupția endemică, ci inumanitatea ende­mică a unei părți însemnate a personalului medical, care tratează fără „emoție” șan­sele de viață ale pacienților – o lipsă de empatie, un indiferentism generalizat la confiniile cu cinismul, indiferentism deve­nit politică de stat. Cei foarte puțini care acceptă să ofere o mărturie despre sistem o fac pentru că propria lor conștiință nu le dă pace. Ceilalți sunt deplin împăcați cu ceea ce fac – sau, mai precis, nu fac – pentru pacienții care mor pe capete.
     În mod cert, descoperirile făcute prin intermediul anchetei jurnalistice sunt teri­fiante: teste pe produse în care substanța activă trebuia să fie în proporție de 25% au relevat că aceasta exista în proporție de doar 0,01%. Unul dintre părinții care și-au pierdut copilul în urma infecțiilor contractate în spitale pune concluzia acestei anchete: „Sistemul este un putregai”. Dar ce înseamnă „sistemul”, pe cine cuprinde el? Pentru că ancheta descoperă un lucru la fel de înspăimântător, și anume că acest sistem este statul, un stat captiv în mâna unei cleptocrații, a unor grupuri de interese, un stat din care dimensiunea civică a dispărut cu desăvârșire. Într-un fel, Alexander Nanau a ridicat miza documentarului său, propu­nându-și o analiză de sistem, și nu doar medical, folosindu-se de cazul Colectiv ca revelator, ca reactiv. La un moment dat, regizorul reușește să imprime documenta­rului ritmul unui thriller, la care contribuie din plin succesiunea de evenimente, prin­tre care și „sinuciderea” lui Dan Condrea, directorul Hexi Pharma, piesa esențială în acest puzzle toxic.
     Într-o emisiune la Antena 3, unde „gazdele” bine cunoscute, Badea & Gâdea, într-o veche tradiție a diversiunii și încol­țirii adversarului, încearcă să pună batista pe țambal, jurnalistul Tolontan are o inter­venție strălucită când se referă la distribu­irea dezinfectanților diluați în circa 300 de unități medicale. El spune că acest fapt poartă un nume, cel de „experiment”, și că, în mod firesc, experimentele au loc în laborator și nu se fac pe populație. Prin urmare, ce fel de experiment este Colectiv? Tolontan nu-și continuă raționamentul, dar el merită dus până la capăt. În genere, experimentele executate direct pe subiecți umani, în masă, sunt caracteristice regi­murilor totalitare. Istoria consemnează o paletă largă de astfel de experimente care iau aspectul unor inginerii sociale, mergând de la cele dietetice, precum ali­mentația rațională propusă de Nicolae Ceaușescu, la cele genocidare ale regi­mului stalinist sau al khmerilor roșii ai lui Pol Pot, de înfometare intenționată și sistematică a populației, pentru a nu mai vorbi de cele ale eugeniei naziste. Statul românesc se dovedește a fi infestat cu germenii statului totalitar, unde liderii experimentează fără „emoții” pe pielea supușilor lor. Ancheta revelează că SRI-ul a informat constant principalii decidenți politici, de la președinte și prim-ministru la ministrul sănătății, cu privire la diluarea biocizilor în spitale.
     Nu tuturor întrebărilor lansate de ancheta jurnalistică li se răspunde, dar întrebările sunt chei de înțelegere și fără răspuns. Partea a doua a documentaru­lui îl pune în valoare pe noul ministru al sănătății, Vlad Voiculescu, care face toate eforturile de a se strecura prin hățișurile birocratice ale ministerului pe care-l con­duce, și nu numai al lui. Aici, filmul pierde cumva din viteză și din energie, dar nu și din acuitate, pentru că regizorul analizează o altă situație care ale legătură cu prima: un om inteligent, bine intenționat, dornic să schimbe lucrurile în bine, este introdus în acest labirint kafkian care este „sistemul”. Ce se întâmplă cu acest corp străin? Ceea ce scoate acum în evidență documenta­rul lui Nanau sunt dificultățile întâmpi­nate în încercarea de a lumina culisele acestui business toxic. Într-adevăr, cazul Colectiv, restrâns la cele 64 de victime și la numeroșii mutilați care au scăpat cu viață – printre care și Tedy Ursuleanu, care ilustrează voința, puterea de a renaște din propria cenușă –, este lăsat în urmă de un alt caz, România-Colectiv, la fel de tragic ca și primul, doar că mult mai complicat. În mod programatic, regizorul Alexander Nanau a schimbat proporțiile, scara dezas­trului. În mod accidental, cazul din clubul Colectiv ne-a pus în fața unor interogații care depășesc contextul strict al producerii lui, interogații care se adresează societă­ții în care trăim, statului din care facem parte și mecanismelor sale, liderilor care ne conduc. Din păcate, documentarul lui Nanau nu are aspectul unei operații făcute pe un organism bolnav menit însănătoșirii, ci al unei autopsii.
(Film, nr. 2/2020)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru nanau, angelo mitchievici, colectiv film, cronica de film, revista film nr.2 2020

Opinii: